am realizat că trăiesc abia când m-am trezit din somn

am început să recuperez încet-încet
pe parcursul unei întregi evoluții
toate lucrurile
de la început

mai întâi
perna și pătura
moi și lipicioase
apoi fereastra plină de lumină murdară
și ceasul...
care arăta o oră de neînțeles

mai târziu înfruntarea cu papucii de casă
un pariu inefabil
zgomotul apei curgînd de la vecini
mai asurzitor decât sinuciderea într-o Niagară personală
atunci
lumea mea a început să se populeze
iar obstacolul care mă despărțea de papucii de casă
nu mai erau picioarele mele
ci capul cu urechile lui înșurubate în timpane
cu ochii înfipți în orbite

am învins până la urmă această mașinărie infernală cu șuruburile ei înțepenite
am făcut curat cu periuța de dinți
cu apa rece ca gheața
cu săpunul și
în fine
cu pasta și aparatul de bărbierit apoi
m-am hotărât asupra uneia dintre armurile aliniate ordonat pe umerașe
mi-am ales și un ștreang asortat
sunetul metalic al ușii de la intrare
claxoanele, alarmele, mașinile mereu scumpe
inutile așteptându-mă cu mecanismele moarte

scârțâit de frâne
semaforul arată verde pentru toți
oameni și mașini

un singur pas

uitarea e sinuciderea memoriei
orice nou început e un glonț
pe care-l tragi în tâmpla timpului

nu durează decât ceea ce nu putem atinge
dar nu suntem frumoși
în afirmațiile noastre?