*
de patruzeci de ani,
într-un sat de peste prut,
baba vera trişează moartea.

stă într-o cameră cu sobă, bucătărie, haine vechi
claie peste grămadă,
şi mucegai pe toţi pereţii.

în fiecare dimineaţă,
cu o pungă de pastile la subraţ
şi toiagul în mână,
baba vera moare prin casele răzănenilor
şi nu mai moare.

„of, tu, fa Gali, iaca mor amu’”
şi se scurge moale pe frigiderul „dnepr 2”
din bucătăria mirosind apetisant a găină fiartă.
baba vera nu simulează niciodată căderile în gol,
de teamă să n-o prindă nimeni.

baba vera a trăit atât sub rus, cât şi sub român,
votează comuniştii
şi pute într-un asemenea hal,
că de cum intră moartea în camera ei s-o înşface
în ghiarele-i hâde,
nu ştie cum să iasă mai repede pe uşă.

babo vera,
moartea ta hălăduieşte debusolată prin râpa satului,
moartea ta e o pisică smotocită de câinii din mahala,
moartea ta suferă
şi tu nu mai mori,
moarta ta moare pe alţii
şi tu nu mai mori,
moartea ta moare
şi tu te scurgi moale pe cuierele şi frigiderele altora.

„fa Gali, iaca zăşi mii dî lei, cî nu mai apuc Crăşiunul,
sî mă-nmormântezi fa cum trăbi,
nu ca pi sor’mea, subţâri,
cî mi-o şi fiind dincolo frig!”

dar crăciunul vine
şi tu nu mai mori,
cad şi comuniştii
şi tu nu mai mori,
moldova intră în uniunea europeană
şi tu nu mai mori,
limba română înfloreşte, poeţii inventează noi cuvinte pentru moarte
şi tu nici pe cele vechi nu mai mori,
moldova se uneşte cu românia
şi nici că mai mori.

de patruzeci de ani,
într-un sat de peste prut,
cu un toiag în mâna dreaptă
şi o sacoşă de pastile la subraţ,
baba vera moare zilnic prin casele altora
şi nici că mai moare.