Poate mă repet, iertat să-mi fie dar la asta mă obligă lectura, am citit aici un alt text din 'noua generație' Virgil Titarenco în care se citește același talent al condeiului cu care m-a obișnuit acest autor, însă ceva mai multă hai să-i spun 'încrâncenare', o tentație de a impune, concluziv, o stare fundamental meditativă. Această contradicție 'sui-generis' am notat-o cam în toate ultimele creații ale acestui autor și recunosc, îmi vine greu acum să aplic orice fel de șablon critic aici. Desigur, suibiectiv vorbind este simplu, îmi plăcea mai mult ambiguitatea de altădată, însă asta nu înseamnă că un ceai cu esențe mai puține dar mai pregnante (chiar în sensul nativ anglo-saxon) nu este mai recomndat în ziua de azi.
Margas