Ea vine.
Ea vine și aerul se încheagă în jurul ei
(adesea descriu asemenea mici miracole
fără sens)
aerul se face cuburi transparente
și-i cade la picioare;
ea vine prin cuburile transparente
multiplicându-se. Prin propriul ei trup
multiplicându-se.
Ea vine din trecut sau din viitor,
din câmpie sau deal,
și trecutul și viitorul se transformă
în două cuburi
(dealul și câmpia se transformă în două
cuburi transparente) prin care poți privi depărtarea, în care
poți intra și din care
poți ieși (îmi amintesc:
am pătruns în dimineața aceea în hală, nu era nimeni, în vis
automatul bătea cadențat;
cabluri, roți unse, ulei și răcoare,
pata aceea – de sânge? – pe dalele reci,
aburi și sare, automatul bătea, numai pata
aceea umedă, lipicioasă și mai
ales conturul ei, ți-ai strâns umerii, ți-ai ridicat
gulerul de blană, atingerea moale
am simțit-o eu) și iată, acum
ea vine, apropie gura
de gura mea, mă atinge cu floarea; dar cine
este ea, cine
sunt
eu?