Cu unchiul Traian, fratele cel mai mare al tatălui meu, ne-am trezit pe nepusă masă într-o zi călduroasă de septembrie de pe la mijlocul săptămânii. A strigat, dar de bună seamă că nu se vedea de după poarta masivă din fier. Stătea timid lîngă stâlpul de la portiţă şi mă privea stânjenit. Pentru prima dată în viaţă mi se făcuse milă de el. Îmbătrânise. Oasele I se adunaseră şi îl făceau să pară mai scund. Ce mult seamănă cu tata, mi-am spus în timp ce-l pofteam să intre înăuntru. De sub pălăria din paie se prelungea o faţă osoasă, arsă de soare.
- Sărut mâna unchiule, hai inăuntru.
- Stai să te sărut, a şoptit. S-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz.
Atunci am văzut că era îmbrăcat cu pantalonii vechi, de la altă vârstă. Erau largi şi scurţi şi cădeau de la genunchi în jos ca nişte burlane. Mi se părea că din omul aspru şi mândru de altă dată nu mai rămăsese decât o imitaţie. Când a intrat în curte soarele i-a căzut perpendicular pe chipul aspru şi doar atunci mi-am dat seama cât este de bătrân. Am socotit imediat în minte câţi ani s-au scurs de la moartea tatălui meu: erau exact douăzeci de ani de când nu ne-am văzut şi nu am stat faţă în faţă. Avea optzeci de ani. Primul gând a fost că şi tatăl său trăise optzeci şi unu de ani. Nu mai are mult, mi-a fulgerat un gând prin lumina ochilor. Dar mi-a părut imediat rău şi l-am privit intens pe băiatul meu care ne întâmpina de pe treptele casei. Unchiul Traian s-a oprit o clipă, l-a studiat cu atenţie, apoi l-a sărutat pe creştet.

- Seamănă cu tine, a conchis el intrând în casă. Şi-a îndesat mâinile în buzunare şi a scos trei ciocolate ieftine, cu un leu bucata. Le-a dat copilului să le împartă cu celelalte două fete ale mele.
L-am privit iarăşi cu atenţie: avea faţa luminoasă, aşa cum nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată. I-am făcut semn să nu se descalţe şi a păşit apăsat pe gresia din hol. Apoi s-a oprit şi a mîngâiat peretele cu palama sa aspră.
- Frumoasă casă ţi-ai făcut, nepoate. S-o foloseşti sănătos.
- Mulţumesc, i-am răspuns şi am privit într-un ungher, de teamă ca privirea mea să nu spună ceea ce gândeam. Îmi amintisem brusc de câte îi făcuseră unchii mei tatei şi mă rugam în gând Domnului să îndepărteze resentimentele din sufletul meu. Dar nu era puţin lucru.

Tata era al doilea născut într-o familie cu patru copii. Era mai mic cu doi ani decât acest frate al său, aspru, iute la mânie şi răzbunător. Aşa îl cunoscusem, cel puţin până atunci. Întotdeuna avea pretenţia să aibă întâietate între fraţi. În ziua când îl îngropaserăm pe tata, la un pahar de tărie, m-am adresat cu “nea Traian”, dar a fost ca o lovitură fulgerăzoare de cuţit împlântată în mândria sa. S-a făcut roşu la faţă şi m-a apostrofat imediat, chiar dacă aveam aproape treizeci de ani:

- Eu sunt unchiul tău, fratele tatălui tău, nu un nene oarecare. Să nu te mai aud că-mi spui aşa!, a scrâşnit mânios şi s-a făcut linişte. Nimeni n-a scos nici un cuvânt. După o vreme am prins momentul favorabil şi am dispărut de la masă. De atunci ne-am evitat reciproc vreme de aproape douăzeci de ani.
Acum stătea în faţa mea: mic, pipernicit, cu pantalonii caragios de scurţi care de abia îi acopereau gleznele subţiri. L-am studiat atent şi mi s-a părut că nu avea toţi boii acasă.
- Ce faci pe aici unchiule? Nu erai la spital? l-am întrebat într-o doară deoarece auzisem că s-a apucat să-şi tencuiască casa şi căzuse în cap de pe schelă.

- Am fost la spital da m-au lăsat acasă că nu am nimic. Aşa că m-am gândit să trec pe la Domn director Cotuţiu să-l întreb dacă nu-mi împrumută două cauciucuri la tractor, da nu l-am găsit aşa că m-am gândit să văd ce mai faceţi.
Răspunsul său m-a făcut să-mi simt ochii mai mari ca de obicei: îmi era milă de el şi în acelaşi timp îmi venea să râd, dar făceam pesemne toate eforturile să par serios. Unchiul meu era la pensie de vreo 30 de ani şi vorbea de fostul său şef, director al SMA (Staţiunea de Mecanizare Agricolă) pe vremuri, ca şi când s-ar fi pensionat ieri. Este adevărat că omul trăia şi locuia pe aceeaşi stradă cu mine, dar Staţiunea de Mecanizare Agricolă, unde fusese şeful unchiului meu nu mai exista de vreo cincisprăzece ani. Pesemne că unchiul meu era atins de sindromul Dawn, altfel nu-mi explicam atitudinea sa.

- Mă bucur că sunteţi sănătoşi, a conchis el şi m-a privit îndelung. Semeni mult cu frati-miu … Viorel. Păcat că s-a apucat de băut. Băutura l-a băgat în mormânt, mi-a spus. Cred că ar fi vrut să adauge că îi aduceam aminte de primul său născut care murise la vârsta de un an şi la scurt timp după aceea am venit eu pe lume. Am şi acum într-un album scorojit de familie, o fotografie îngălbenită cu un sicriu în miniatură în care doarme parcă un băieţel drăguţ. La căpătâiul sicriului stă un bărbat tânăr, cu faţa prelungă, care are trăsăturile unchiului Traian iar în drepta şi în stânga sa sunt cei trei fraţi, Ioan, Cornel şi tatăl meu, aşa tineri cum nu-mi amintesc să-i mai fi văzut vreodată. Unchiul Cornel, cel mai mic frate, pare în fotografie un şcolar de vreo unsprezece ani, nu pare să ştie prea bine ce se întâmplă şi seamănă foarte mult cu fiul meu cel mare. De câte ori am privit poza aceasta m-am gândit că doar morţii premature a acelui băiat îi datorez astăzi prenumele meu de sfânt biblic. Pentru că îi dăduseră numele bunicului lor, care emigrase în 1909 în America şi nu mai revenise în ţară niciodată. Bunicul avea un an când plecase pentru tatăl său şi nu s-au cunoscut decât prin rarele scrisori pe care şi le puteau scrie. Dar “Americanul”, aşa cum îi spuneau toţi acestui mare absent încărcat de mister era mândria, chiar emblema familiei. De aceea dăduseră numele său primului născut de parte bărbătească şi cum acesta nu dorise să zăbovească prea mult prin lume mă blagosloviseră pe mine cu acest nume, care, trebuie să recunosc, că din cauza vechimii şi simplităţii lui nu-mi plăcuse niciodată.

Când eram copil nu-mi plăcea să fiu asemănat cu acest “capitalist” căruia îi spuneam în zeflemea “marele John” şi de la care ne rămăsese o singură fotografie pe care o trimisese în plic chiar din America. Era o poză mică alb-negru, un bust, iar americanul zâmbeşte enigmatic de sub o pălărie gen Al Capone. Faţa sa prelungă şi osoasă îmi aminteşte mult de unchiul Traian şi m-a derutat, multă vreme, chiar de acolo din fotografie, prin inexpresivitate. Bărbatul, încă tânăr, este îmbrăcat într-o geacă din piele neagră, are o bluză pe gât şi nu se deosebeşte deloc de un gangster din prima parte a secolului douăzeci, aşa cum ne este prezentat în filmele americane de epocă. Observându-l atent pe unchiul meu mi-am spus că bărbaţii din această familie sunt îngâmfaţi, îndărătnici, şi uneori par că nu au toate oile acasă.

- Acum mă duc, a spus unchiul sărutându-ne pe rând, pe toţi, mai trebuie să trec pe la magazin la Monica. Aceasta era o altă nepoată şi pe care nu-mi amintesc ca unchiul să o fi căutat prea des în ultimii douăzeci de ani. Avea un magazin cu chinezisme deschis la câteva sute de metri distanţă de casa mea. “Trebuie să-mi cumpăr de la ea o pereche de pantofi; peste două săptămâni este nunta”. Mă chinuiam să-mi amintesc cine se căsătoreşte şi mi-am amintit că se cunună fata fiicei lui mai mari, nepoata sa preferată care e la facultate în Sibiu.

L-am privit cum se îndepărta anevoie plutind parcă deasupra picioarelor subţiri de-a lungul drumului. Mi-am amintit deodată de tatăl său, adică bunicul meu şi o întâmplare petrecută demult m-a determinat să cred că anumite lucruri se repetă din pricini ştiute doar de Dumnezeu. Era o toamnă târzie înainte de Revoluţia din 1989 când într-o după amiază ne-am trezit la uşă cu bunicul. Să fi avut optzeci de ani pe atunci. Stătea la uşă slab, cocârjat, umil, aplecat parcă sub greutatea paltonului cenuşiu care atârna ca o manta de soldat pe trupul prea firav pentru o asemenea greutate. Din chipul arătos de altădată nu mai rămăseseră decât o pereche de mustăţi cenuşii dar îngrijite, pe care de multe ori le asemănasem cu mustăţile lui Clark Gable într-o celebră peliculă. Bunicul fusese un mare crai în tinereţe. Se născuse cu patima pentru femei, se căsătorise de două ori iar cu bunica avusese patru băieţi; tata era al doilea născut, după unchiul Traian. Bunica era o femeie aspră, crescuse patru copii şi toate greutăţile casei rămăseseră pe umerii săi în timpul cât bunicul a fost pe front. Când se supăra rău de tot, în urma unei aventuri amoroase a bunicului, îl alunga de acasă. Atunci bunicul îşi lua căldarea de aramă în spate, agăţată de o coadă de mătură veche şi venea la noi, în vatra unde se născuse. Scotea din căldare câteva lucruri intime, un săpun de bărbierit, un aparat de ras, un ciob de oglindă şi un ştergar din cânepă, ros pe alocuri. Noi copiii ne bucuram de aceste vizite ale bunicului, ştiam că iar a făcut-o de oaie, dar prezenţa sa ne lumina copilăria, curtea se făcea mai mare iar mama se posomora şi era şi mai urâcioasă. Bunicul nu stătea decât o săptămână, până ce bunicii îi trecea supărarea şi îl revendica, venea pe jos, pe albia râului, cale de două sate şi îşi recupera bărbatul care devenise subit tăcut şi pocăit. Cât timp stătea la noi bunicul era vrednic nevoie-mare. Mătura de două ori pe zi bătătura, fluiera cu foc şi ne povestea câte în lună şi-n stele. Îl înconjuram şi îl priveam fascinaţi de lumina blândă care se răsfrângea întotdeauna pe faţa sa. Pentru că tatăl său, străbunicul pe care nu l-am cunoscut niciunul din noi, îl părăsise la un an şi se făcuse american, înjurătura sa preferată era: „America mă-sii!”. Şi se uita aşa în gol, cu regret, oftând de parcă ar fi zărit umbra tatălui său John agăţată de podul Brooklyn.

Spun acum şi eu aşa cu toate că am convingerea că bunicul n-a auzit niciodată de Podul Brooklyn şi nici de fascinaţia metropolei americane unde tatăl său se pierduse într-un mod misterios. Acum constat că acest bunic al meu a fost un om neîmplinit pentru simplul motiv că niciodată nu şi-a cunoscut tatăl, că acesta nu i-a vorbit, singurele lucruri care atestă existenţa sa au fost scrisorile, fără viaţă, fără sentimente dar şi o fotografie care descoperea un bărbat rotofei, care avea trăsăturile bunicului îmbrăcat într-o geacă de piele neagră şi pălărie a la AL Capone. Am privit peste ani acea fotografie îngălbenită şi m-am minunat că John semăna foarte mult cu fiul meu cel mare încât aveam impresia că toţi bărbaţii din familia noastră nu suntem decât nişte clone multiplicate atemporal ale aceluiaşi bărbat. Poate bunicul, care avea doar câteva clase primare, nu-şi punea întrebări şi nu confecţiona în mintea sa astfel de scenarii; dar eu mă regăseam în acţiunile anterioare ale acestui înaintaş al meu care se pierduse în lumea largă şi părăsise lumea celor vii pe când aveam doar şapte ani.

Toamna se sfârşise şi venise frigul. Bunicul a stat o vreme mai lungă la noi. Bunica nu mai era de mult să-l recupereze, cei trei copiii ai săi, fraţii tatălui meu îl pasau sistematic de la unul la altul. Îmi era milă de bunicul dar o auzisem pe mama cerându-i tatălui meu să-i spună să se întoarcă la cel mai mic copil al său, unchiul Cornel, deoarece acestuia îi cumpărase, zicea ea, casă pe banii din America; deci el avea obligaţia să îl îngrijească. Bunicul avea însă alte gânduri. Stătea parcă lipit de dimineaţă şi până seara de soba de teracotă din bucătărie, pe care se gătea în casă. Nu se mişca decât spre a îndesa lemn după lemn pe uşa din tuci. „În ritmul acesta o să terminăm lemnele în februarie”, îl informa mama pe tata. Acesta ofta şi nu zicea nimic. Ne înghesuiam toţi în trei camere.

Bunicul avea vreo mie şi două sute de lei pensie; o pensie bună spuneau ai mei. După ce încasase ultima pensie o dăduse mamei mele, dar aceasta nu se atinsese de aceşti bani care rămăseseră pe raftul de sticlă al vitrinei din bucătărie. Chiar dacă bunicul îi anunţase pe ai mei că le va da în fiecare lună pensia în casă, mama o ţinea pe a ei: nu avea loc şi pentru el în cele trei camere micuţe în care ne duceam viaţa. În ultima seară bunicul îngânase tatăl nostru şi toţi îl auziserăm mulţumindu-i domnului pentru că se întorsese în casa sa, de unde plecase de mai bine de cincizeci de ani. Această rugăciune de mulţumire rostită cu glas tare a pus punct ultimei noastre coabitări. Mama s-a înfuriat de-a dreptul şi tata a trecut peste sentimentele sale de fiu supus şi a recunoscut că bunicul întrecea orice limită, ne încurca viaţa şi trebuia să se întoarcă la ceilalţi trei fii ai săi, care din motive ştiute şi neştiute îl îngrijeau prin rotaţie. Mama şi-a amintit că amărâta de casă în care locuiam trei copii şi doi părinţi nu era casa veche acoperită cu paie în care se născuse bunicul şi în tinda căreia intra ploaia. „În prima noapte în care m-am mutat la tatăl tău ploua în pat”, mi-a spus mama. Au dărâmat casa şi au construit alta nouă din banii primiţi de pe o pereche de boi - zestrea mamei.

Mulţi ani am locuit cu toţii într-o cameră. Erau două paturi cu stavilă: într-unul dormeam eu şi buna Saveta, mama bunicului meu, soţia lui John. În celălalt dormeau părinţii mei. Mama îmi povestea uneori cât de mult mă iubea străbunica Saveta, cum mă alinta şi mă îngrijea. Mă crescuse până la doi ani. Într-o dimineaţă de noiembrie nu s-a mai ridicat din pat. „Mor. Să aveţi grijă de copil!”, au fost ultimele ei cuvinte după care a început să tragă să moară. M-au mutat în patul părinţilor dar cum mă scăpau din ochi alergam în patul muribundei şi mă culcam lângă ea. Mama spunea că de câteva ori am „întors-o”, adică i-am oprit moartea de aceea în închipuirea mea moartea era o doamnă foarte pretenţioasă şi întunecată. Aceste momente mi-au rămas întipărite în minte până astăzi, chiar dacă mama susţinea că nu poate fi adevărat, deoarece copiii nu ţin minte decât de pe la trei ani. Dar tot cred că la mine este o excepţie. Le-am spus că îmi amintesc de geamurile îngheţate ale uşii de la tindă în ziua înmormântării, de gheaţa de sub uşă datorată condensului pe care unul dintre purtătorii sicriului străbunicii Saveta a alunecat şi era să cadă pe când scoteau moarta din casă.

În seara aceea mama i-a cerut tatei să-l anunţe pe bunicul că nu-l mai puteam ţine la noi. M-am întâlnit cu el în dreptul ultimului magazin, un aprozar din oraş, în zona de unde începeau casele de pe strada mea. Păşea anevoie, se sprijinea într-un baston şi pe umăr purta ca pe o desagă o pereche de bocanci negrii de furnalist, cu bombeuri metalice, cu şireturile înnodate, pe care îmi spunea că îi cumpărase de la un muncitor din combinat cu câteva zeci de lei. Îmi era milă de el. I-aş fi spus ce plănuiseră părinţii mei dar nu aveam curajul. Mi-a întins o sută de lei. Erau bani mulţi pe atunci. N-aş fi luat-o, dar nu ştiam cum să mă despart mai repede de el. Atunci l-am văzut ultima oară în viaţă. Se uita lung şi trist în ochii mei. N-am avut curajul să-i spun că îmi este milă de el, că dacă aş fi avut casa mea l-aş fi luat la mine. În seara aceea am chemat un coleg şi ne-am îmbătat cu vin fiert îndoit cu apă la „Pufoaica ruptă”, un birt ordinar din piaţa oraşului. Beam banii bunicului şi plângeam. Nu ştiu când am ajuns acasă. Pe bunicul nu l-am mai găsit în casă. Când am vrut să ies afară m-am împiedicat de căldarea de aramă - geamantanul de voiaj al bunicului, părăsită în târnaţ. Nu avea să şi-o mai recupereze niciodată. Fusese prea slăbit ca să o mai ducă pe umăr la întoarcerea acasă. A rămas la noi. Ca o mărturie a trecerii bunicului prin viaţă. Ca să n-o ţină degeaba mama fierbea lăturile la porci în ea.

Înaintea anului nou bunicul a murit. Mai întâi murise tata în urma unui cancer pulmonar galopant. Apoi i se sfârşiseră zilele bunicului. Era ziua de anul nou când l-au înmormântat. I-au scos sicriul pe geam deoarece uşa de la intrare era prea strâmtă. Îl găsise sfârşitul acasă la unchiul Ioan, cel de-al treilea copil al său. L-au îngropat în pământul îngheţat. La pomană m-am afumat puţin şi i-am reproşat unchiului Traian că nu s-a îngrijit de bunicul, cu toate că le-a lăsat o grămadă de avere.
- Tu să taci! M-a apostrofat unchiul Traian. Să-ţi vezi de treburile tale şi să nu te bagi în lucruri care nu te privesc. M-a săgetat cu privirea plină de ură. Tata murise. El era cel mai mare dintre fraţi. N-am ripostat. Mi-am luat haina de pe spătarul scaunului şi am părăsit încăperea. De atunci nu ne-am mai întâlnit douăzeci de ani.
În toamna asta a murit şi unchiul Traian. După vizita pe care mi-a făcut-o nu ne-am mai întâlnit. Rudele mi-au povestit că a dansat toată noaptea la nunta nepoatei sale, Ela. Eu n-am fost la nuntă deoarece nu vreau să dau pricină cunoscuţilor mei să mă vadă acolo şi să-l batjocorească pe Dumnezeu. De când m-am pocăit am „rupt-o cu păgânitatea” şi în afară de nunta surorii mele n-am mai fost la nici o petrecere de nuntă de aproape douăzeci de ani. Dar aste sunt alte alea. După o săptămână unchiul şi-a dat obştescul sfârşit, necuminecat şi nespovedit deoarece fiica sa cea mică se certase cu popa. Şi nici nu l-au privegheat, cum este obiceiul, în casa sa ci l-au adus la capela oraşului spre batjocura neamurilor care din această cauză n-au venit la înmormântare. N-am fost nici eu la înmormântare şi nu ştiu locul unde îşi doarme somnul de veci. Dar uneori când ies pe poartă îl văd aşa cum era ultima dată când m-a sărutat uşor pe obraz, m-a măsurat din priviri cu tristeţe ca pe un om pe care şti că n-ai să-l revezi şi s-a îndepărtat aşa mic, aplecat spre pământ, parcă prea aplecat, cocârjat, cu pantalonii evazaţi din altă vreme, prea scurţi ca să-i acopere gleznele, oasele, trupul, amintirile…