Îmi acord encefalica scalã
sã o prind pe inefabila Carlã
pe care am întâlnit-o la penultima stație
în anul una mie șapte sute de grație

Ceremonia se desfãșura la Maiența
bãteau strãjile în scuturi cadența
când treceam printre gãrzile proiectate pe cer
formate din trei sute de fãclieri
spre ușa deschisã a catedralei
ducând spre altar virginitatea tremurândã a Carlei…

Din crucifixul de la intrare zâmbeau trist
și complice trãsãturile dezamãgite ale lui Crist
cãruia îi rãpisem mireasa în amurg
-strãfulgera o presimțire prin burg -
ecoul reverbera marea Mesa Solemna
din orga melancolica pentru Bach Magdalena

Mireasa își desfãcuse albã batista
pe colțurile gurii arcuitã și trista
mușcatã în coridoare pãgâne de mãnãstire
- o rãpisem ieri în amurg fãrã știre -
degetele-i moi, ucigașe, de catifea
acopereau ca o mãnușã linia vieții din palma mea…

Hãlãduia - auzit de noi - prin fagot
vãrul ei Gottfried Got
ce ne aștepta ascuns sub altar
- pãtrunsese acolo printre bãtãile timpului rar
al așteptãrii dinainte de ceremonie…-
o iubea pe Carla din copilãrie
de când se jucau naivi ala-bala
aruncându-și unul altuia portocala
- plinã de mesaje secrete mustind sub coajã
îi strãbãteau vagi fiori din a miezului vrajã…-

Gottfried țopãia acum prin amvon
- predicau sinistru clopoței de bufon
descoperind pervers-hâda fapta
a jumãtãții fagotului plânsã din dreapta
(cu cea din stânga-și acoperise liliachie
sunetele din gâtlejul secționat -
carotida-i pulsa vie) -
își ascuțea acutele pe pietre jurate
sub razã magicã de lunã uitate
de când se legase pe capul familiei Got
sã mã ucidã cu sunetul ultim scos din fagot…

S-a rostogolit - descriind încet mielul pascal
pe dalele catedralei - cicloida lui Pascal…

În chip de vitraliu în catedrala Mienței
vibreazã și astãzi în mine ecoul cadenței
bãtut cu INELUL de Carla când raze de Lunã
cardeoide învie dulcea nebunã
iar tristul bufon Gottfried Got
catedrala o umple hãbãuc din fagot.