Mie nu îmi plac vrăjitorii şi sunt în asentimentul celor din cetate care consideră vrăjitorie actul magic al celor ce cred în eficacitatea cuvântului și a ritualului acestuia.
În sfârşit! Astă seară vrăjitorii vor fi condamnaţi. Fireşte, nu fără o dreaptă şi prealabilă judecată. Proba apei, cred şi eu, este cea mai eficace în deconspirarea acestui nucleu, a acestui creuzet menit să dea fiinţă unui mozaic cultural, al cărui rezultat final să fie viziunea proprie asupra temei, marea libertate de exprimare.
Pentru că, marea liberate de exprimare trăieşte prin reguli şi nu prin renunţarea la ele, în tradiţia cetăţii, proba apei îşi are şi ea propriul ei ritual. Ponosluiţilor li se vor lega mâinile şi picioarele în cruce, dupa care vor fi cufundaţi de trei ori în apele unui râu fumegând. Dacă învinuitul se îneacă în apele-nspumate, evident, el nu este vinovat. Dacă se ridică însă la suprafaţă, este declarat vinovat. Pentru că spiritul uman în căutările lui se poate întoarce pe căile bătute odată, cum s-a întors de atîtea ori, că civilizaţii vor muri şi se vor naşte altele, şi ei vor dori să-şi lase semn al trecerii lor, semn legat de om şi de reprezentarea lui, condamnatul va fi aşezat pe un scaun, va fi bine legat de acesta şi...
...ajung târziu. Urcuşul muntelui, înşelător. În lumina sărmană, umbre palide se preling de-a lungul dalelor cu nume săpate în piatră. Sacerdotul a început deja ritualul. Dintr-o carte îi strigă după nume pe fiecare, pe rând. Şi totuşi nu pot să spun care este cel dintâi, nici care va fi cel de pe urmă, par un întreg, par că păstrează în portul lor, în gesturile lor, elementele, bine-înţeles, vrăjitoreşti, ale unui popor de demult ...
... nu ştiu de ce, nu ştiu de ce, pentru câteva clipe aş vrea, aş fi vrut, să mă strige din cartea aceea, măcar după numele mic.
Sacerdotul priveşte la un moment dat şi spre mine. Mă întreabă dacă am ceva de spus.
- Eu ? Nu! Eu, doar consemnez.