se surpă casa sufletului
trăgând după ea toate jaluzelele
peste ochiurile lipsă
la apel...

de când mă știu mă țes în gri
și orizontul se lățește ca o blană fină
despart canalizarea între morți și vii
și apele or plânge în surdină

mă nărui printre pete de rugină
dispar ca roata înghițită de nisip
jetoanele, maneta și-o spetanță
mă-ndeamnă moartea lor s-o țip

...

eu din fire de mătase
am făcut spaimelor case
și din sfori închisori
pentru soare pentru nori.

în poiana cu meduze
scarabeii sclipicesc
iar omide cu ventuze
în aripe fluturesc.

...

reducerea la absurd cade-n grotesc
și am decis că-i timpul să mă desfrunzesc
voi pune pe note că n-am arcuș
balada coardelor fără căluș

virtual, framântat, mi-am croit
portretul nou și l-am pus la dospit
fără ochi, urechi, fără gură
sincer, nimicul de anvergura

căluș în gură, degete-n lanț
cuvinte mușcate, tăcere prelungă
o limbă ce sparge auzul pe dungă
totul din mine, alungă.