În pădurea mea de pixuri răsărite de un secol
Risipite stau penițe aurite cu cerneala lor uscată.
Pene, care-au scris cândva mii de pagini, prăfuite
Pe birou scoici sparte par, osificate pe plajă.

Într-un lung picior de barză cocoțată pe un stâlp
Cu o pălărie ștearsă, ca umbrela unei babe,
Stă înfiptă provizoriu o veioză peste toate
Oarbă, moartă fără vlagă ca o salcie pletoasă.

Telefonul ca o barcă scufundată se răsfață
Legănând în furca mică receptorul ca un prunc.
În culoarea lui opacă și cu cifre șterse sună
Ca un clopot fără toacă din adânca lui genune.

Un pahar ciobit la gură și cu urme vagi de vin
Între foarfeci, foi, creioane, paste albe corectoare,
Boxe, note cu icoane vechi și alte alese teme,
Gol și trist stă să refuze existența și-al său chin.

Cu ochi plini de pânze mate dimineața îmi privesc
Desfășurarea de forțe de pe-al meu birou în care
Noaptea totul pare-a fi fost lupta secolului ultim
Ce renaște prin minune cu prima rază de soare.