Pe a mea inimă
spicurile de grâu se apleacă înspre exterior
pentru că eu abia acum răsuflu,
pentru că eu te strig în sfârșit!
Strânge-mă de mână...

Se apleacă pentru că în mijloc
ești
tu
și îmi sufli noapte bună,
dar totuși nu mă lași să dorm...
și mă lași singură,
dar totuși ești acolo...
și taci,
dar totuși îmi vorbești...

Strigătul meu a ieșit din inimă.
Înglobat fiind de trup
a rămas blocat...
Și spicurile își îndreaptă arcul înspre mine
așa cum au fost și până acum,
închise.
Iar tu...
tu mi-ai lăsat conturul corpului tău în mijlocul lanului de grâu.

Eu mă așez în locul tău, făcând o reverență, renunțând la sabie.
Rochia mi se lungește, radiază, acoperă până la margini.
Acum e totul roșu...