Nu ştiu ce m-a apucat, încă de dimineaţă, să trec pe străduţa de pe marginea apei. Să fi fost douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin acea parte de sat, devenită între timp stradă a oraşului, deh, ani mulţi de când pustietăţile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viaţă de atunci. De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inşi de acelaşi leat, care am alimentat cu material uman, două clase primare în şcoala din centrul vechi, de dincolo de pod şi două clase primare în şcoala din centrul nou, devenită mai apoi Oraşul Nou, de dincoace de pod. De multe ori am sentimentul că orăşelul acesta a crescut chiar în mine, nu mai există decât în mine şi dacă aş închide ochii pentru totdeauna, s-ar nărui în abisul ce va continua să existe sau să nu mai existe, în mine. Nimeni nu va afla niciodată cum a fost cândva în această parte de lume, iar amintirile cu imagini colorate şi itinerante ca nişte albume - şi-ar retrage ochii telescopici între coperţile cenuşii ale cărţii vieţii mele, odată cu ultima-mi răsuflare. Şi nu va mai rămâne, poate, nici un semn despre satul devenit centru muncitoresc, promovat oraş la apelul bocancilor lui Gheorghiu - Dej, dotat cu una bucată combinat siderurgic, prin anii optzeci, făcut praf de fier după revoluţie şi transportat peste mări şi ţări. Nu, nimeni nu va mai spune nimic. Dar oraşul din mine este încă viu, respiră, ca un pisoi cuminte, atâta vreme cât eu voi exista.

Cu aceste gânduri mi-am dezmorţit paşii, încă de dimineaţă, mergând în susul firului de apă, imediat după pod. Nici nu-mi venea să cred că am revenit în acest loc neînsemnat de pe faţa pământului, în care am fost cu adevărat fericit, cum nu voi mai fi, poate, niciodată. Ieri mă plimbam pe străzile Romei, în jur erau pregătiri de Crăciun, pe feţele oamenilor citeam semne de bucurie, de solidaritate, de viaţă. Luna trecută îmi desfătam sufletul pe străzile unui orăşel aflat la doi kilometri de graniţa cu Elveţia, îmi furau bucăţi din suflet casele albe, inundate de lumina zilei de decembrie. Iar acum parcă am deschis ochii într-un vis cenuşiu, dar totuşi, atât de drag. M-am oprit la numărul 99, în dreptul unei porţi masive din ţeavă pătrată, de fapt o imitaţie de fier forjat, un gard de piatră dată cu lac, ce împrejmuia o casă mare, cu mansardă şi o terasă enormă. Dn curtea pavată se zgâia la mine un câine, părea un gigant plictisit, agăţat de un lanţ cu zale firave. O fi dintr-un material foarte rezistent mi-am spus, şi am realizat că disproporţia dintre animal şi lanţ copia, la o scară redusă, disproporţia dintre imobilul imens şi curtea pentru care nu mai fusese suficient loc, după terminarea casei.

Numărul 99 precede numărul perfect, 10, mi-am spus. M-am forţat să-mi amintesc, după poziţia gardului faţă de râu, casa din vremea copilăriei mele. Deodată în mintea mea s-a făcut lumină. Acum albia râului este cosmetizată cu beton, iar firul de apă curge, umil, cu câţiva metri mai jos decât în vremurile acelea când pe maluri creşteau, "la liber", sălcii şi tufe de anini, printre care ne jucam, până uitam de noi, de-a hoţii şi vardiştii. Atunci şi râul acesta avea personalitate, la cea mai mică ploaie, în aval îşi tulbura valurile şi ieşea din matcă, urlând furios spre casele din jur, iar primăvara şi toamna îşi revărsa furia în valuri înspumate prin curţile oamenilor. Atunci era un spectacol frumos, pentru noi, stăpânii malurilor; zile în şir treceau basculante încărcate ochi cu zgură bazică de furnal din uzina metalurgică: consolidau malurile. Când se retrăgeau apele ne plăcea să scurmăm, ca nişte păsări mici şi curioase, prin zgura basculată pe maluri, părea ca un ametist, adus din inima flăcărilor pe marginea apei.

Nu ştiu de ce mi-am amintit, aşa, din senin, toate aceste lucruri. Casa care poartă astăzi numărul 99 este un imobil tânăr, născut artificial, nu are ascendenţă în vechea casă din cărămidă, cu două încăperi şi "târnaţ", şi acareturi în curtea din fund. Acea casă nu mai există decât în amintirea mea şi poate a vecinilor, dacă or mai fi în viaţă. Doar numărul, în mod curios, s-a păstrat. Aici locuia familia Helingher. Am uiata să amintesc că vechiul sat, devenit prematur apoi oraş, avea, ca toate satele din această parte de ţară, două părţi: partea românească şi partea ungurească, numită Ceangăi. Eu pe unguri i-am pomenit aici, tata spunea că şi el i-a pomenit tot aici, au fost aduşi pe la 1900 de stăpânirea maghiară şi au fost împroprietăriţi pe pământurile unor grofi. Prea mult nu m-au interesat atunci aceste lucruri. Nici nu-mi băteam capul cu ele. Ce ştiam atunci era că duminică de duminică, pe terenul de fotbal din faţa birtului de lângă pod, jucau întotdeuna fotbal ungurii cu românii. Lăzile de bere aşteptau în spatele porţilor. La sfârşitul meciului beau toţi până o luau razna. Doar plata o făcea echipa care pierdea. De ce amintesc aceste lucruri? Pentru că pe strada din dreapta podului era marcată şi acceptată în mod tacit, graniţa dintre ceangăi şi români, o străduţă pe care noţiunile etnice nu-şi aveau rostul, deoarece în cele câteva gospodării locuiau ambele etnii.

Cei din familia Helingher aveau o mândrie aparte, pe care o afişau ostentativ, ca mai toţi din Ceangăi, de altfel. Noi, românii, le spuneam "Helingăroni", aşa cum celor din familia Mareş le ziceam Mareşoni, celor din familai Wainer "Waineroni" şi tot aşa la fiecare casă. La capătul străzii locuia familia Podar, noi le spuneam "Podăreşti", probabil, înaintaşii lor vămuiau şi întreţineau podul. Aşa era obiceiul la noi, fiecare casă a avea o poreclă distinctă. M-am oprit la numărul 99 şi în mine a înflorit din nou o amintire care mi-a umbrit copilăria. Am văzut gardul de lemn cu poarta sculptată, strămoşul, probabil nelegitim al zidului măreţ de astăzi şi mi-am amintit de Mutu Helingăronilor, aşa îi spuneam, un mut în carne şi oase, pe care l-am pomenit, stând, zi de zi, cu o figură luminoasă, proptit cu coatele deasupra acestei porţi. Prezenţa lui ne înspăimânta, dar în acelaşi timp ne fascina, de-a dreptul. Un om matur ca un copil care nu ştie să vorbească. Mult mai târziu am aflat că era, de fapt, surdo-mut, că nu ştia să vorbească pentu că nu auzea cuvintele şi nimeni nu avusese timp să-l înveţe să vorbescă. Îmi amintesc de parcă a fost ieri, că uneori, duminica, Mutu desena pe trotuarul de beton din faţa porţii şi desenele lui erau atât de frumoase. Ne lăsa să ne apropiem la cîţiva paşi şi să le admirăm.

Se uita la noi cu faţa strălucind de lumină, încântat de încercarea noastră de a descifra acele desene. Ne minunam şi ne întrebam cum îi vin ideile, cine îi punea în minte acele împărăţii din lumea poveştilor pe care nu i le-a povestit nimeni, niciodată. Atunci îmi spuneam că Dumnezeu coboară, seara, în fiecare copil şi aduce în mintea sa lumea poveştilor, o deschide cu o cheie cum deschizi un seif sau chiar poarta unei cetăţi nemaivăzute. Şi acestui mut, care nu era decât un copil cu chip de bărbat în toată firea, i-a adus, Dumnezeu, poveştile şi poruncea poate unui înger să i le tălmăcească, în fiecare seară. Numai aşa îmi explicam talentul evident al omului. Dacă, însă, observa pe feţele noastre cel mai mic semn de îndoială sau ironie, începea să urle şi ne alunga astfel de la poarta casei. Fugeam de mâncam pământul, pentru că Mutu era rău la mânie.

L-am văzut ultima dată urlând plin de durere, agăţându-se cu înverşunare cu braţele puternice şi sănătoase de poarta de lemn. Era o zi de sărbătoare, nu mai ştiu care sărbătoare, ungurii cu românii jucau fotbal pe bere, noi ne jucam sub podul de lemn, căutam broaşte ca să le dresăm, când s-a auzit primul răcnet, ca al unui urs rănit de moarte. Ce să fie, ne întrebam în gând, uitându-ne miraţi, unii la alţii. "Îl duc pe Mutu la azil!", răspundeau parcă acestor nedumeriri glasurile femeilor de pe pod. Am alergat într-un suflet printre tufele de anini. Ne-am oprit să nu ne vadă. Parcă eram iscoade indiene în jurul unui fort al albilor, în preria sălbatică, în lumea personajelor lui Karl May, pe care tocmai începuserăm să-l cititm şi să ne împrumutăm cartea unii altora. Stăteam, deci, întinşi pe burtă, cu ochii ţintă la Mutu, răstignit parcă pe gardul de lemn. Trăgeu de el doi oameni în halate albe, apoi au mai venit doi, l-au desprins cu greu. Gâfâia, răcnea ca un animal care-şi dă ultima suflare. Ne miram că nu era nici urmă de cei ai casei. Adică de nepoţi. Cu două săptămâni în urmă murise Helingăroanea, mama Mutului. Cei ce aveau grijă de ea şi de Mutu erau doar nepoţi, copii ai fratelui ei, care se prăpădise pe front. Unul era zidar, îi spunea Şoni şi celălalt lucra pe la securitate, pe la raion. N-am aflat niciodată cum îl cheamă. El aranjase să îl ducă pe Mutu la azil. De aceea nu spunea nimeni nimic şi nu era nici ţipenie de vecini pe la porţi. Dar noi ştiam că toţi erau ascunşi pe după garduri şi că le este frică să fie văzuţi, fie români, fie unguri. Toţi erau bătuţi în cuie de frică, azi îi spun laşitate, şi că acest sentiment a devenit, de multe ori, solidar în Ardeal, indiferent de naţinaliate şi rasă.

La un moment dat Mutu s-a oprit din urlat, aerul s-a liniştit, cerul s-a înseninat brusc. Mutu a privit spre tufele noastre de arin. Ştia că suntem acolo, ne simţea parcă solidari în durere, în inimile noastre de copii pe cale să devenim copii mari. Cedase. Ştia că nu se poate împotrivi, lacrimile din ochi îi secaseră deodată. Romy a mişcat tufişul, parcă timpul a foşnit, trecutul nostru cu Mutu cel ce ne desena pe asfalt a foşnit şi s-a curs deodată, toate lucrurile departe. A văzut tufişul mişcându-se, a tresărit, a devenit calm şi blând ca un miel. Pe faţa lui plutea liniştea, la început o linişte mulţumită de faptul că noi eram acolo şi ne părea rău de el, apoi liniştea aceasta adoptase un aer sinistru, mai mult decât toate singurătăţile la un loc, era un sinistru al morţii. Mutu şi-a lăsat degetele să-i fie descleştate, pe rând, ca unui copil de pe dunga pătuţului, apoi, când l-au săltat în aer, trupul său curgea parcă, inert, ca o substanţă vâscoasă. L-au pus în duba albă a salvării, ca pe un ambalaj oarecare. În sufletele noastre Mutu era mort.

Îl omorâseră. Pac, pac. Roţile cu amprentele roase ale maşinii au aruncat pământul uscat peste tufişuri, demarând în trombă. Parcă o soartă crudă descărca în noi un încărcător de gloanţe. Aninii plângeau şi ei, răniţi. Nu ştiu de ce mi-am amintit acum toate acestea. Mai ştiu că nepotul Şoni, zidarul, a rămas în casa Mutului, s-a însurat şi a făcut trei feciori. Fratele său, securistul, cel fără de nume, nu s-a mai întors niciodată acasă. Rudele spuneau că este în Ungaria, unde ar fi fugit, dar alţii spuneau altceva, cum că a fost adus între patru scânduri dintr-o misiune. Din cei trei feciori ai lui Şoni, doar doi mai sunt în viaţă. Cel mai mare, tot Şoni îl chema, s-a prăpădit la 40 de ani, a căzut pe scările casei şi a murit. Dăduse în boala beţiei. Am uiat să amintesc că şi Mutu avea 40 de ani când l-au dus la azil. Unul din cei doi feciori ai lui Şoni, zidarul, are picioarele tăiate de la vârsta de 40 de ani. Nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Vecinii spun că stă între pereţii camerei şi nu vrea să vorbească cu nimeni, că de la pierderea picioarelor devenise mut. Un singur fecior al lui Şoni mai trăieşte, undeva, în România. Plecase de la 14 ani din casa aceasta.

Nu ştiu de ce m-au năpădit aceste amintiri. Cînd m-am dezlipit, cu greu, de la poarta casei cu numărul 99, era să mă lovesc de o mogâldeaţă de femeie, cernită, cu ochelari cu o lentilă lipsă, pe ochiul sănătos, pare-se. Cine locuieşte aici? am întrebat într-o doară. Nu locuieşte nimeni, mi-a răspuns în limba maghiară. Avea ceva blând în ochiul sănătos, semăna cu Mutu. A privit spre curtea casei, dar n-a intrat, a trecut mai departe, aşa cum trece un vis prin lumea ta nevătută, într-o noapte când somnul vine târziu.

Mi-am amintit de ziua aceea când l-au dus pe prietenul meu Mutu la azil. În seara aceea, ajuns acasă, am citit în ochii mamei că şi ea ştia despre durerea mea. Dar nu am spus nici unul nimic. Am realizat, pentru prima dată, că în viaţa noastră nu este totul aşa cum vream noi şi că este o durere care nu vine de la noi şi nici nu ne-o dorim. Pur şi simplu se naşte din nimic, dar vine. M-am zvârcolit de-a dreptul în aşternut, până târziu. Să mă gândesc la ceva frumos şi să adorm, mi-am spus. Şi mi-am amintit de colega mea din banca din faţă, de transpiraţia ei amestecată cu parfum ieftin de care îmi era dor, deja, în acea vacanţă de vară. Am adormit. Visam că ea mă sărutase şi mă văzuse mama. Dimineaţa m-am trezit plin de pudoare, dar conştient că în mine se înfiripa ceva aproape ireal.

Din ziua aceea nu ne-am mai jucat niciodată pac-pac prin tufele de arin de pe malul râului. Îl îngropaserăm pe Mutu în noi, îl jeliserăm fiecare şi apoi îl uitaserăm.

Cine să se mai joace cu un mort...