mi-e frică să plec de aici

dincolo de poemul acesta
se coşcovesc blocurile
chiorăsc firmele de neon
pândesc iubiri banale
al căror subiect a fost tratat
de aproape toţi poeţii deceniului

dintre care unul a scris
versul rotund
pe care aş fi vrut să-l scriu eu

(deceniu cu veceu
în sufragerie
blazare e numele tău)

te iubesc atât de mult
încât ţi-aş vinde vocea la bursă
ca să scap lumea o săptâmână
de foame

te iubesc atât de mult
că mi-e groază
de fiecare dimineaţă

nu ai să mă vezi cum dorm
cu capul spart de colţii rinocerilor
( căci da
un rinocer tânăr m-a tras prin colbul roşcat
şi n-am strigat
căci eu n-am nici măcar o pasăre neagră
ce plânge în lună)

locuiesc în urma lăsată
de botforul de purpură
pe care l-am visat muşcându-mi piciorul

unde să mă vezi
când lipsesc din intersecţia vederii
cu umbra
şi tot ce prinde a scânteia e rana
pe care încerc să o trag deasupră-mi
ca pe o hlamidă

cât oraş întins pe şapte coline
e în sângele meu
câte bariere şi norod şi oase tămâiate
medalii
am salvat
nişte arici
de scufundarea în căldarea cu apă

eu nici nu am început să fiu
doar un copil a exclamat stâlcindu-mi numele
uite-l pe bebi
nu l-a luat nimeni în serios
ba chiar o mătuşă s-a mâhnit foarte

asta vă învaţă pe voi la şcoală

mi-e frică să plec de aici
să apar pe caldarâm
să mă vezi să mă pipăi în sfârşit
de-a întregul
s-au construit cafenele
la parter şi în colţul blocului
într-o bună zi nu voi mai avea pe unde să ies
din casă
decât trecând printre ideile prietenilor

visând la un vers perfect
pentru care să mă iubesc
precum pe duşmanul meu