Am o teamă în mine. Una care nu doarme şi mă răscoleşte. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ţine de pereţii mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puţinătate, mă defoliez. Mi se duce lanţul de celule ca o funie de bungee jumping în jos. Şi am o senzaţie... foarte tare!
Toate acestea mi se întâmplă când zorii se aşază pe mare ca o plută. Şi de pe ea coboară câţiva bărbaţi agitaţi. Gesticulează, vorbesc repede şi baritonal. Poate că e de la vântul de noiembrie. Toamna clănţăne la mal într-o flanea cu gluga până la nas. Cu braţele strânse pe sub sâni, cu nişte papuci de parcă ar fi alungat-o de-acasă, cu rochia în care s-au agăţat frunze uscate şi scaieţi fâlfâind întruna departe de trup, aleargă până la capătul pontonului şi-napoi într-o disperare. Plouă din ochii ei. Plouă înţepat.
Mi se întâmplă după ce vorbesc cu tine. Mult prea serios. Eu tac şi tu îmi spui sufletul. Bucată cu bucată îl descarci, bucată cu bucată îl aşezi în mine, iar eu îl transport nu ştiu unde. Nu am unde să-l depozitez. Merg cu încărcătura aceasta de ani. Merg cu ea şi n-am să pot urca în cer, cum urcă toată lumea de parcă s-ar salva de viaţă.
Mi se întâmplă după un vis în care sunt toate grijile de faţă. Nu lipseşte niciuna. Le număr ca să mai pot adormi. Dar ele sunt deşertice. Am buzele uscate de umblet printre.
N-au găsit nimic. Marea şovăie. Ea ştie ceva. E prea tulburată.
Azi-noapte m-am trezit cu ea peste mine. Îmi pusese unghiile în gât. Strângea şi spunea ceva nedesluşit. Repeta şi zbiera. Parcă mie îmi reproşa ceva, parcă eu eram de vină. Nu înţelegeam. În timp ce mă sufocam şi deveneam uşor rigidă, ea mă privea cu ochi aspri.
A muriiiit, a muriiit şuiera vântul în urechile mele, printre dinţii pietroşi.
Unde? Unde e?! Unde e poezia pe care am scris-o pe marginea sufletului? Gestul acela de apropiere, de confundare, de pronunţare şi accentuare, semnele şi ritmul?
S-a dus la fund? Când s-a întâmplat asta?
Mă trece o lumină de staniol. Cu teamă.