Iar un drum, iar o amintire
trec peste ele nu mă uit înapoi
simt orașul cu oamenii lui indiferenți
ca pe un vânt la marginea cerului,
și umbra turnului cu ceas
căzută ca o taină imperfectă
în cercul strâmb al singuratații.

Totul se schimbă
voi pleca în parcuri cu alei drepte
cu oameni mulți dezinteresați
care vor lăsa în întuneric copacii
și teama va sta cu mine pe bancă,
ca o toamnă târzie așteptând
lumina sclipind în ochii femeii singure.

Am fost în noapte mirat
de umbra mea frumoasă
pe peretele galben al camerei
lânga alte umbre statice de obiecte,
alunecând spre fereastră
unde o cheamă luna nemișcată
intrată lângă gutuie, la geam.

Îmi este frig în golul fără tine
pustiul coboară în mine pe ascuns
ca într-o peșteră la miezul nopții,
în care picură la intervale egale stropi
sunt bătăile inimii mele.

Mă înspăimântă molia hârtiei
care-mi roade viața aruncată pe foi volante
și rămâne pulberea măruntă a scrisului
care se pierde-n uitare.

Toate inimile-mi sunt iubite
până și inima roșie a lemnului
căreia totuși îi dau o valoare
fiindcă nu e bună de cruce.

Pe inima mea o brumă de toamnă
e gata să facă loc la ninsori,
sunt atât de lovit încât nu mă mișcă
iubirea ta pe sufletul meu întomnat.