„După ce a participat la balul de binefacere, Zâna Senzual a venit chiar ea la orfelinatul „ Micul Prinț” să doneze banii strânși din donații. Zâna nu s-a sfiit să îi ia în brațe pe cei de la orfelinat, din contra, a încercat să formeze legături de prietenie cu micuții.”
Televizorul mergea singur de o bucată de vreme. Cristina pregătea meticulos nodul funiei. Trebuia să fie perfect, ca o mamă bună. Lustra era și ea pregătită, o aștepta de ceva timp. Puțin cam șubredă, însă cu toate garanțiile de rigoare. Avea s-o țină și avea s-o țină cât trebuie. Se urcă pe taburetele ciobit la colțuri. Legă funia de lustră. Își strecură capul în bucla făcută atât de frumos și cercetă locul faptei.
„Zâna Senzual a fost atât de impresionată de drama micuților încât a decis să facă un tur prin încăperile lor ca să vadă mai bine arhitectura și nevoile. Este decisă să contribuie substanțial la îmbunătățirea calității vieții acestora. Mai mult decât atât, să dezvolte o campanie de promovare a adopției juvenile.”
Copiii au fost transformați în ventriloci pe care îi luăm acasă, îi îmbrăcăm frumos și îi expunem apoi în sufragerie. Oricine intră să-i poată admira. Oricine îi vede să întrebe de unde au fost cumpărați. Copiii orfani nu sunt copiii statului. Nici copiii părinților lor nu mai sunt. Cui aparțin? Doar celor care mai au sufletul necesar în vână de a trece pe la centru ca să-i ia în brațe. Ciudat că în acea zi, Zâna cea senzuală a dat peste trei cadavre în pivniță și un sinucigaș în desfășurare chiar în dormitorul principal. N-a mai putut să-l salveze. Moartea înăuntrul lui era ancorată într-o realitate seacă. Asta însă nu a împiedicat-o să vină mai departe să-i viziteze. Să aducă căldură monetară și senzualitate atmosferei reci.
Cristina mai cântărea dacă să arunce scaunul de sub picioare sau nu. Îi plăcea să stea așa, cu capul sprijinit de funie. Era liniștitor. Se apucă să fumeze o țigară, ca de despărțire. Ar fi trebuit să scrie o scrisoare să le spună alor ei că nu e vina lor. „O să se prindă ei cândva.” Gândurile îi erau mai concentrate ca oricând. Culmea, se gândea la Zâna Senzual care stă ca orice om, într-o zi normală în troleu în fața unui compostor. Biletul în mâna dreaptă și telefonul în stânga. Rezolvă treburi importante, desigur. Însă ceea ce nu știe ea este că biletul reprezintă cea mai importantă problemă a momentului. În spatele ei mai sunt încă treizeci de oameni. Aliniați ca la armată, în șir numărat și îndreptat cu spatula de întins ciocolată. Mmmm...cât de bine sună, ciocolată, albă desigur. Azi toată lumea se spală.
Lumea a mințit-o pe Cristina, viața nu se scurge prea repede în ultimele clipe, ci mai degrabă zăbovește. Îți dă răgaz să te hotărăști dacă vrei să duci până la capăt un act pe care l-ai gândit în profunzime în zilele de agonie. Timpul în urma ei îi striga faptele pe fast forward. O enerva că dintr-o dată începea să-și aducă aminte haotic. Că-i zboară gândurile în toate direcțiile fără nicio noimă. Aceleași întrebări fără răspuns căutau revelații în ultimul moment. Nu trebuia să se mire, la urma urmei ăsta fusese un mod de viață pentru ea. Ritmul ia fost scos din ciclul natural al mișcării. Senzațiile i-au fost diluate atât de tare încât nu mai simțea când se adunau înăuntru ca să le dea afară în urlete burgheze. Era nervoasă pe ea. Și-a amintit cum stătea în spatele Zânei, aliniată în fața compostorului pentru trei găuri. Una, două, trei. Câte una pentru fiecare rușine. Pentru fiecare modestie falsă. Pentru fiecare gram de alcoolizare cu care își umpluse viața și tihna. Dezastru material. Spiritualul era abstractizat în miliarde de alte găuri compostate pe bilete care duc naiba știe unde. Nervii creșteau. Ce căuta ea în spatele Zânei? Nici nu avea bilet și nici nu voia să meargă mai departe. Nu mai avea niciun sens să aștepte. Până și țigara se terminase. Transpirație pe obraji, respirație accelarata, cumul de orori în mintea ei. Era aproape. Împinsese scaunul de sub picioare. O ultimă rugăciune. Poate mai există ceva dincolo.
Trecerea fu rapidă. De la lustră până la dușumea era o distanță mică. Înainte să conștientizeze se trezi pe jos, cu scaunul lângă ea și cu lustra pe burtă. În tavan rămăsese o gaură neagră. Și gaura promitea mai mult decât ștreangul ei.