nu prea am preţuit apropierea
ne făceam de lucru fiecare în peticul lui de viaţă
fugeam de atingeri ca de un rău de mare
greşeală din greşeală urcam treptele despărţirii prea curioşi
de a şti ce e dincolo prea avizi
tu îmbătrâneai eu te urmam la câţiva ani după
te curbai în suflet după arcada ochiului meu
agil
mai am câţiva paşi să te ajung
să trec pârleazul spre grădina suspendată de un cer prea
liniştit de albastru câte un pescăruş mai coboară
cu veşti sub aripi
respir printr-o amintire cât
o inimă în pragul unui stop
cadru de flori cu un aer deschis
angajează singurătatea mea de-o parte a ta
de partea cealaltă dacă întind mâna aş putea să-ţi
simt tremurul unei strângeri
prea multă aşteptare pe cheiul separaţiei
o veşnicie peste noi de când
obişnuim să ne revedem o
dată la treisuteşaizecişicinci de regrete
Comentarii
se vede
nicodem -
că priveşti marea de la balcon. îmi place acest text. se vede exerciţiul lung în ale scrisului.
e o poveste tristă a despărţirilor involuntare. cel puţin aşa o văd. apropierea, apoi despărţirea, regretul, melancolia, aşteptarea,
revederea. e o poveste care nici pe mine nu m-a ocolit. plecat în '79 după un sfert de tinereţe petrecut în şcoli dobrogene, celălalt sfert pe drumul basarabi-constanţa. apoi plecatul convulsiv şi ...melancolie. te voi citi cu plăcere.
nu plec până nu-ţi spun bun venit pe site.
bine
Ottilia Ardeleanu -
te-am găsit, Nicholas Dinu!
mulţumesc pentru primire şi pentru frumoasa interpretare a textului.
marea este tot misterioasă şi invită oricând la revedere.
numai bine!