noaptea,
prin venele bărbaților plutește o navă albă
ca un sân de femeie
dacă privești atent vei observa sub pielea lor
neagră de ulei
cum se zbat pulpele de pânză
vopseaua ca un ruj prelins pe guler

aroma tutunului și docurile le poartă în nări
până acasă, femeile lor simt patima cu care
se înfruptă din trupul pârguit al vaporului,
ies în prag, așteptând geloase ziua când
Helen va spinteca inima apelor
părăsindu-i,
când va cunoaște libertatea,
râsul excitat al luminii
când alte mâini posesive îi vor încercui coapsele
unduindu-se lasciv
peste secrețiile maure ale pământului

în calendarul de marțipan vor sărbători
căderea fluturelui în zăpadă
o aceeași iubire care te face să dai foc lumii
te împinge să o și salvezi în ultima clipă,
în dragoste nu ești fericit
pentru că tu ești fericit
ci pentru că-i celălalt, așa că
Helen caută drumul cel mai lung spre țărm
știe că el savurează tutunul brut
gustul sărat al frunții arse de soare
știe să fie plină de flori
roșie ca o fiară
știe cum să se agațe de trupul lui,
liană cu prunci și mister

clipa asta își poartă cerul descheiat la cămașă
gata să sară în apă
stăm amândoi pe dig, povestind despre motoare
un sunet umed de fagot în larg
oase visătoare stârnind vântului dorința de a naviga pe mare
de parcă ar mâna o turmă de inorogi spre sud

sub lumini adormind în fereastră
o constantă penelopiană îți ascund în piele când
desfaci coastele să mă-nvelești cu carne

nopțile acvatice cu sâmburi de lună coaptă pe plită
au numele meu