Sunt un bolnav. Cine nu este astăzi bolnav? Suferinţe, descoperite sau nu, tratabile sau nu, tratate sau nu, reale sau nu, ne trezesc tot felul de speranţe, de dezamăgiri, de dorinţe ultimative sau numai limitative.
Noi, oamenii, suntem nişte animale sociale şi de când cu internetul acesta ne este mai uşor să comunicăm, să ne sfătuim, să ne organizăm.
Grupul meu de bolnavi urma să se reunească a doua zi, la Bucureşti, pentru...nici nu contează pentru ce. Ne era dor să ne revedem, să ne şoptim simtomele unul către celălalt.
Doina, şi ea o bolnavă din grup, trăieşte în nordul Moldovei şi cu o seară înainte de revedere a întrebat, pe chat, ce să ne aducă de la ea de acolo.
Am revăzut, cu ochii deschişi, minunatele peisaje de pe meleagurile ei şi, dintre decorurile frumos colorate, a ţâşnit o cămaşă de noapte, din in, cu broderii frumoase, cu poale şi cu mâneci lungi.
-Doina, aş vrea o cămaşă de noapte, cu mâneci lungi...
De-acolo din străfundurile mele o temere veche m-a îndemnat să precizez:
-Dar nu foarte lungi!!!
Cred că ceilalţi au luat ca pe o glumă temerea de ospiciu.
Nesperat, am primit cămaşa aceea minunată, împăturită duios, păstrând între mânecile pliate în interior, mirosul albastru de primăvară eternă...
Teodora este soţia mea şi îmi este alături în viaţă, ameliorându-mi sau agravându-mi suferinţele cauzate de boala de grup.
Noi nu vrem să ne vindecăm! Aşa cum se doreşte conservarea clădirilor de patrimoniu, a obiceiurilor şi a diverselor fructe şi legume, în gemuri, compoturi sau alte soiuri de zacuscă, tot aşa, noi avem ca obiectiv conservarea şi perpetuarea bolii care ne macină şi ne uneşte.
Am ajuns acasă bine dispus după încheierea întrunirii, urmată de o masă la o cârciumă cochetă din Pasajul Macca!? Poate că eram şi un pic obosiţi.
Teodora s-a dus la culcare şi am privit-o prin uşa întredeschisă cum răsufla regulat şi calm. Mi-am luat motanul în braţe cu intenţia să merg la culcare dar m-am limitat la a-l lăsa pe Tomi în dormitor şi, după ce am închis uşa, am mers la baie, şoptind pe după uşă:
-Tomi, culcă-te că vin şi eu.
Când mă întorceam mi-am amintit de cămaşa de noapte şi de mirosul de primăvară eternă dintre mânecile ei, am despăturit-o şi am lipit-o de obraz.
-Ştiu că nu te vei speria. Nimic nu este întâmplător. Aşa că eu am misiunea să te ajut să te clarifici asupra unora din temerile tale.
-Ai dreptatre! Nu mă sperii...dar ceilalţi? Ce vor spune ceilalţi dacă mă vor surprinde vorbind cu o cămaşă de noapte?
-Ce-ţi pasă? Ai făcut primul pas! Aşa cum copiii se tem să meargă în două picioare tu aveai temerea de a comunica cu obiectele, cu voce tare. Le vorbeai în gând dar acum ştii sigur că ele îţi vor răspunde. Acum culcă-te! Îmbracă-mă şi culcă-te! Somn uşor!
Am îmbrăcat darul şi totul a devenit bleo.
-Ştii că totul a căpătat nuanţe de bleo?
-Şi ce? Nu îţi place? Tot albastrul florilor mele te va veghea.
Am adormit dar inima mea era trează în urechi. Nu ştiu dacă dormeam sau nu dar am auzit, desluşit, un clinchet de sticle abia atinse. M-am ridicat pe jumătate şi am atins cu grijă reostatul veiozei privind spre noptiera de unde auzisem sunetul.
Ochelarii mei, lângă ochelarii Teodorei, cu lentilele lipite, îşi vorbeau:
-Toată viaţa mi-am dorit să nu fiu singură. An de an mi-au crescut dioptriile, am devenit bifocală dar tot singură am rămas. Ce folos că eram heliomată şi mai aveam şi antireflex? De când ai apărut tu nu mă mai aburesc atât de des.
-Draga mea, răspunseră tandru ochelarii mei, apropiindu-şi mai mult lentilele de lentilele ei, priveşte-mă drept în ochi şi promite-mi că nu ne vom despărţi niciodată.
Am simţit nevoia să beau nişte apă. I-am rugat să se culce şi eu am plecat spre bucătărie. Pe drum am simţit pe pcior un şoşotit cald şi moale.
-Nu pleca, nu fugi de temerile tale!
În lumina difuză am văzut, pe fotoliu, halatul meu cu halatul ei, într-o îmbrăţişare care m-a făcut să roşesc.
-Nu fug de temerile mele dar nu ştiu de ce nu vă culcaţi! E noapte şi din cauza voastră nu pot dormi.
-Priveşete pe geam şi ascultă cum alţii muncesc iar tu dormi.
Am deschis geamul şi am văzut cum, după un şir lung de nopţi mici şi noduroase, se năştea o noapte mare şi caldă ce le strângea pe toate celelalte ca o cloşcă, sub ea.
O mulţime de păsări mici şi negre munceau cântând să cârpească haina ei zdrenţuită şi împestriţată de luciri.
-Ce vezi? Ce auzi?
-Nu ştiu de unde, tu, un prăpădit de halat de casă ai ştiut ce se petrece afară.
Teodora se ridicase în capul oaselor şi mă privea uimită.
-Măi băiatule, eşti obosit! Culcă-te! De când până când sunt eu un halat în viaţa ta?
-Ştii, ceva mai devreme am surprins o scenă de dragoste între ochelarii tăi şi ai mei, ca apoi să surprind într-o poziţie total indecentă pe cei doi de pe fotoliu
Teodora m-a privit uimită, a stins lumina şi a conchis:
-Ia-ţi motanul în braţe şi culcă-te! Eşti cam obosit, măi băiete.
Am închis ochii şi m-am cufundat în variaţiuni pe teme de albastru. Eram aproape de al patrulea prag când am deschis ochii brusc, pentru o fracţune de secundă, privind spre geam ca să aud dacă se mai muncea la cârpitul nopţii uriaşe. Privighetorile munceau şi cântau.
Am mai deschis ochii o dată şi geamul era alb.”Oare dorm încă?”am coborât din pat şi mi-am privit halatul deznădăjduit, singur şi cu braţele date în lături a resemnare.
-Nu fi trist. Va fi iar noapte măi băiatule, este o noapte foarte mare ce se întinde pe mai multă vreme.
Teodora mă privea atentă din prag. Motanul meu i se freca de picioare în timp ce aburul ieşea din ibricul cu cafea.
-Poate că ar trebui s-o mai răreşti cu cafeaua, îmi spuse ea îngrijorată.
Am mormăit ceva şi m-am dus la baie. Periuţele noastre, în pahar, chicoteau.
-Nu fii morocănos, zicea periuţa ei, ai să te speli şi tu imediat şi nu te va mai supăra nimeni, prea curând.
Le-am ignorat, m-am spălat şi am fost tentat, din răutate, să nu mă spăl pe dinţi dar cui folosea?
Mi-am luat cafeaua şi am ieşit în grădină. Privighetorile predau ştafeta mierlelor şi eu eram încă în cămaşa de noapte, urmat de o trenă superbă de irizaţii bleo cu variaţiuni pe aceaşi temă.
Teodora s-a apropiat şi mi-a spus:
-Mergem la spital. De mâine nu mai munceşti. Eşti pensionar deja, de ce să mai munceşti?
Speranţa de viaţă a bărbaţilor este de 65 de ani. Statistic, cum îţi place ţie să spui, ai mai avea vreo cinci ani de viaţă. Odihneşte-te!
Du-te la peşte, scrie, fă ce-ţi place ţie şi atât. Ai muncit patruzecişidoi de ani. Ajunge!
În faţa porţii a oprit o ambulanţă şi din ea au coborât doi brancardieri voinici.
-Ăştia sunt ca mascaţii ăia de au greşit adresa şi ne-au sărit gardul şi ne-au pus automatele în piept acum vreo câţiva ani, au greşit adresa. Teodora, te rog du-te tu şi spune-le că au greşit adresa.
Ea, un pic temătoare, mângâindu-mă pe creştet mi-a spus cu voce caldă:
-Moşule, nu au greşit. Eu i-am chemat. Te duci la spital, te odihneşti puţin, faci ceva analize, te consultă medicul şi vedem pe urmă.
-Adică mă internez?
-Da! Ţi-am făcut băgăjelul şi voi merge cu tine.
Nu vreu să mă cert cu nimeni. Poate că Solomon era corect când făcea dreptate. Poate că şi ea avea dreptate.
-Să-mi pui şi cămaşa de noapte, aia de la Doina.
Ea, împăciuitoare mi-a spus ”da dragule”, apoi am ieşit amândoi pe poartă. Mă simţeam obosit după noaptea ce trecuse, eram îmbibat de impresii noi. Lângă maşina salvării m-am oprit pentru o clipă şi mi-am lipit obrazul de caroserie.
-Şi eu sunt obosită. Mai am două luni şi mă casează. Vreau să devin un balansoar de curte, un leagăn de copil sau poate un stâlp de înaltă tensiune să stau şi să ascul vântul.
Am ajuns la spital destul de repede. Medicul a invitat-o pe Teodora să rămână afară şi pe mine m-a invitat în cabinet şi m-a poftit să mă aşez. Era un tip de treabă şi ochelarii lui semănau cu cei ai Teodorei fapt ce m-a făcut să fiu mai puţin circumspect.
Cu un aer profesional m-a tot întrebat: de nume şi prenume, vârstă, ocupaţie, profesie, antecedente medicale.
Am răspuns cuminte la fiecare întrebare, cu calm.
A pus alături foaia de observaţie ce o completase şi a tăcut privindu-mă. După o lungă pauză m-a întrebat:
-Ştii în ce zi suntem?
-Doctore, răspunsul meu nu este relevant. Chiar dacă nu aş şti, nu contează. De acum voi trăi în ritmul ancestral după succesiunea zilelor şi a nopţilor şi după anotimpuri. Sunt pensionar! Pentru mine este important să ştiu ziua când vine pensia şi factuirile de plată, este important să ştiu când este Anul Nou, Crăciunul, Paştele şi zilele de naştere a celor pe care îi iubesc, vii sau plecaţi dincolo. Dar fie, voi răspunde la întrebare, este marţi 13. Culmea! Este marţi şi 13!
Tresărind doctorul a realizat că remarca mea este corectă.
-Doctore, poţi scoate ochelarii pentru o clipă?
-Sigur, răspunse el aşezându-şi ochelarii pe birou.
Mi-am scos la rândul meu ochelarii şi i-am aşezat cu lentilele aproape lipite de lentilele celelalte.
-Nu cred că vor scoate o vorbă, spuse el. Ai mei au o doză de timiditate înfiorătoare. Foarte rar scot câte o şoaptă către ochelarii soţiei dar numai spre ziuă.
„Să fie acesta un test? Să fie o simplă coincidenţă chestia cu ochelarii?”
Am luat ochelarii de pe birou, mi i-am aşezat pe nas şi l-am privit pe doctor cu o oarecare suspiciune.
-În seara asta sunt de gardă, vino mai târziu, dacă vrei, să mai vorbim.
Apoi doctorul a chemat asistenta, i-a înmânat fişa de observaţie şi a ieşit din cabinet, lăsând uşa deschisă şi s-a apropiat de Teodora.
-Mergeţi liniştită, doamnă. Totul va fi bine.
Am ajuns la salonul în care eram singur. De la înălţimea etajului unu priveam pe Teodora cum se depărta, apoi am văzut-o oprindu-se exact în locul în care bănuiam că se va opri, să privească spre înapoi. A întors capul, mi-a făcut cu mâna şi a continuat drumul...
M-am retras un pic de la geam şi am centrat imaginea ei între gratiile albe ca şi când aş fi privit la un tablou cu ramă. Ea a ieşit pe poarta spitalului iar eu am scos cămaşa de noapte şi am îmbrăcat-o. Albastrul acela se juca trecând dincolo de gratii, tăindu-se în dreptunghiuri ca apoi să se reunească iar, fără nici o urmă de regret, pe cerul iuni.
„Or fi terminat de cârpit haina nopţii celei mari? Văd eu când ajung acasă.”
Seara am mers la cabinet şi am sporovăit despre nopţile acelea mici şi noduroase, despre necesitatea sporirii intervalelor de apariţie al nopţilor mari şi despre importanţa hainelor acestora.
Vineri seara doctorul a fost din nou de gardă.
A intrat la mine în salon, după o scurtă bătaie în uşă, fără să mai aştepte invitaţia.
-Poftiţi, domnule doctor!
-Te rog, dacă nu ţi se pare cererea nedelicată, îmi dai pentru seara aceasta cămaşa de noapte a dumitale?
-Să văd, am răspuns eu cam repezit.
Cămaşa stătea pe pernă cu braţele strânse. A deschis baierele de la gât şi a desenat un zâmbet larg de încuviinţare.
-Da, doctore, am zis şi i-am întins cămaşa împăturită.
Dimineaţa doctorul a venit la salon spunându-mi că după raportul de gardă mă va externa dar că mă roagă să vin la el la cabinet, înainte de plecare, să mai vorbim...
Am ajuns la el la cabinet cu geanta de voiaj cu care venisem de acasă. Doctorul mi-a mulţumit şi mi-a înapoiat cămaşa de noapte cu mulţumiri, chipul fiindu-i scăldat într-o lumină bleo.
-Ia loc!
-Doctore, care-i concluzia medicală?
-Te grăbeşti? Nu vrei să mai vorbim?
-Chiar îmi face plăcere.
-Care sunt cele mai vechi amintiri ale tale?
Am rămas o clipă pe gânduri şi apoi am răspuns:
-Amintirile cele mai vechi le am din burta memei. Era bine, când şi când mirosea a cărbune încins, de la trenuri, dar nu mă deranja. Nu mă deranja nici fluierul Pacificurilor.
La naştere aş mai fi stat dar ştiam că am multă treabă în lumea voastră.
-Şi după asta?
-Ştiu că până la un an am avut o viaţă socială tumultuoasă. Comunicam prin mirosuri şi impulsuri cu cei de vârsta mea dar eram şocat că cei mari sunt incapabili de comunicare dar acest capitol este închis! Cred că am suferit o traumă. Nu mai sunt în stare să comunic normal şi a trebuit să învăţ să vorbesc. Chiar şi aşa am destule probleme
-Ce probleme ai?
-Cuvintele au alte sensuri decât conţinutul lor.
-Aţa, ia spune!
-Sunt cuvinte care, prin alternanţa lor consonantică spun una dar înţelesul, impus şi acceptat de toţi este cu totul altul.
-Exemplifică!
-Dacă rostesc cuvântul luna eu văd degetul mare alunecând pe fundul unei tipsii de cupru. Dacă aş dori să transmit eu cuvântul lună aşa aş face-o.
Apoi cuvântul ZI îmi sugerează un cuţit tăind felii dintr-o jumătate de ceapă uscată. Dar nu cred că e cazul să scriem un dicţionar explicativ corector. Şi acesta este un capitol închis!
-Ai dreptate, limbajul de mirosuri şi semne ni l-au anihilat ceilalţi şi organul ni s-a atrofiat prin educarea în alt sistem. Aşa cum chinezoaicelor li se schimonoseau picioarele aplicându-le încălţări de lemn, de la o vârstă fragedă, să nu le crească piciorul, societatea ne-a schingiut negând cea mai puternică capacitate a noastră de a comunica fără frontiere...
-Aş putea prin hipnoză regresivă să-mi recapăt limbajul primordial şi accesul la limba universală?
-Ai putea dar este un risc major. Nu vezi că lumea este bolnavă? Nu vezi că suntem condamnaţi să trăim printre ei după regulile lor pentru că ei sunt majoritari?
La revedere şi te rog spune-i halatului doamnei că-l îmbrăţişez cu drag.