dragul meu,
eu am întotdeauna două vise care mi se repetă
și un singur poem pe care niciodată
n-am știut cum să-l scriu

aseară am adormit aiurea
cu gândul că și azi va fi noapte
poate o noapte fără vise. fără poeme

vreau să îți spun despre visele acestea
că nu au nici un început, nu au nici un sfârșit
sunt doar pașii mei
într-o iubire cu ecouri de lut

acum, e singura dată când
nu privesc în oglinzi
și poemul acesta e orb
nu, nu te mint
nu-ți las nici o inscripție
rar am început să scriu epistole
însă de cele mai multe ori mă opresc
să aud cum bat clopotele la biserica din colț
îmi dau seama că nu am destule cuvinte
mă opresc din scris și mă rog cu ochii deschiși

sunt prea multe lumini
prea multe umbre
îmi imaginez că dorm și
am doar două vise care mi se repetă
un singur poem pe care n-am să-l scriu niciodată

vreau să uit ce am desenat pe asfalt
vino, dragul meu
umbrele noastre dorm la picioarele mele
în fiecare noapte oceanul îmi trimite o corabie
de aici, din continentul de unde îți scriu
se vede și ultimul val mai aproape

vezi
adormisem iar
și mă gândeam
cum să-ți spun toate astea
e miezul nopții și am nevoie
de o linguriță de zahăr
sau poate de o poveste cu avioane
n-am nimic. acum nu, nu plâng după mama
vreau hainele mele de copil
hei! cineva să aprindă lumina
să meargă, să meargă cu mine
într-o dimineață. într-o silabă
până la camera de gardă

vreau să citesc ziarul în liniște
să-mi beau ceaiul cu umbre tocite
să uit de vecinii mei care mănâncă
doar fluturi la micul dejun
să uit că prietena mea mă întreabă ce mai fac
și nu i-am răspuns niciodată
să pot să mor așa dintr-o dată
să pot să dorm
asta am vrut să zic

nu vreau să leșin
nu-mi plac biscuiții cu miere
nu-mi place iarna
ah! Doamne! trebuie să plec
plec, dragul meu
să nu spui la nimeni nimic
e secretul nostru
locul unde vom putea plânge
vom putea râde
să fim la fel ca în visele mele
aici
e singurul poem despre noi
dar nu-l pot scrie niciodată
niciodată.