sînt zile în care femeia pe care o iubesc
îmi zice
tu nu vezi ca nu mai ai prieteni
apoi se oprește și mă privește
cu ochii ei aspri adînci
rănindu-mă în golul dintre respirații
sînt zile cînd nu mai văd tastele computerului
alunecă precum niște bucățele de hîrtie
pe suprafața unei ape de munte
jucîndu-se cu primele raze de soare
în ochii mei
sînt zile cînd adorm la ore absurde
mă trezesc în mijlocul liniștii
între valvele unei scoici invizibile
întrebîndu-mă dacă regulile noastre
ca niște mînere de ceramică ale vieții
nu sînt cumva o consecință a necesității
sau o necesitate care își caută consecințele
sînt zile cînd nu mai am nimic de spus
îmi descopăr dușmanii fără prieteni
cuvintele fără suflet
orele fără rost
le pun cap la cap
într-un domino plauzibil
și exist
sînt zile