Fericirea este-n viață, sigur, tot ce îți dorești,
Dar a ei dorită față nu-i de plaiuri pământești.
Ea, este un vis ce-mbată, este poate-un ideal
Care-și flutură doar vualul prin sițiri și în carnal.
Iar acolo unde-i mare și-o găsești în orice loc,
Este chiar firească stare, pomenită fiind deloc!
Cu iubirea e de-o soartă, siameze parcă-ar fi
Sau, prietene la toartă... că sunt două, nu poți ști.
Dar iubirea ce-o discut, în ideea sus numită,
Nu e erosul acut cu pornirea lui smitită.
Zisă este, pe pământ, din Treime facând parte,
Cum c-ar fi... chiar Duhul Sfânt, ce lumina o împarte.
În concluzie aș vrea... de n-ai obosit cumva,
Să te fac să înțelegi cam ce cale să alegi.
Nuuu... un scop „spre fericire” să te-mpingă în trăire!
Suferința înțeleasă... este drumul tău spre „casă”!
„Fericirea pământească”, e doar... temniță lumească;
Ea-i broboada capului, căci e dată... dracului!
Comentarii
Stupefacție
Dorel -
Nu-mi vine să cred că se poate scrie așa de slab pe un site onorabil de literatură! Textul e de un enorm comic involuntar. Ne proiectează la începuturile literaturii române, dar la partea ei lipsită de orice valoare. Versurile mă duc, totuși, cu gândul la "Levantul" lui Mircea Cărtărescu (cartea pe care dl Băsescu pretindea mai acum câteva zile ca ar fi citit-o!!!). Acolo poetul postmodern imită, cu intenție și cu efecte ludice și umoristice, stilurile istorice ale poeziei noastre. Dar imită (și parodiază) poeți veritabili. În parodia involuntară postată aici, e ca și când novicele nostru ar încerca să imite poezia proastă de acum o sută optzeci de ani...Dar dumnealui se ia, pare-se, în serios, fiind convins că așa se poate scrie astăzi. Nu se poate așa (deși totul se poate).