mă gîndesc că oamenii mor
şi gîndul rămîne singur în urmă
ca un lucru străin de mine
probabil oprit în mulţime
lung şi slab într-o pubertate tăcută flămîndă
întorc capul enervat scurt
ruşinat de mintea mea care nu poate să se abţină
de la astfel de gafe apoi
tristeţea persistă ca o sarcină nedorită
peste termen peste orizont
peste muchiile negre care devin şi mai negre
lumina coboară condensîndu-se
în globi mari şi grei plutind printre oameni
ca nişte baloane umplute cu apă sărată
iar gîndul meu dispare
înecat în marea aceea de oameni
care probabil mor uneori
deşi e atîta lumină şi sare