O minte și un suflet
Împodobite
Cu ale lumii daruri,
Cunoașterea a tot
Ce-n simțuri curge-n valuri
Sunt ale noastre scopuri
În viața ce-o trăim...
Pe scara ierarhiei
Mereu să tot suim.

Prin tot
Ce-n minte strângem
Și-n suflet adunăm,
A noastră „mască” crește,
Cu ea ne „înălțăm”.

Iar când
De sus privim
La tot ce ne-nconjură,
„Micimea” celorlalți
Ne umflă în statură.

Da-n inimă
De cauți
Prea multe nu găsești,
Dorințele dau buzna,
Iar rațiunea este:
Să crești, să crești, să crești!

Și când
Apare unul
Cu mintea, ceva,
Poate mai goală
De tot ce unii ș-alții
Cu râvnă adunară,
Îl trecem cu vederea,
Nu e de rangul nostru,
Pe el nu-l duce capu’,
E nea Vasile...
Prostu’!

Dar tot ce-am strâns
Cu trudă
În suflet și în cap,
Un lest
Devine-n moarte;
Legați vom fi de viață
Ca boul pe proțap.

Acel
Ce s-a-ngrijit, însă,
De-o inimă curată,
Prostul de nea Vasile!
Care temei nu prea a pus
Pe-o viață
În toate-mbelșugată,
Ca fulgul
Se desprinde
De tot ce-i pământesc,
Căci el nu cară-n spate
Povara-a ce-i lumesc.

Doar curăția-n suflet
Și-a faptei umilință
Se pune-acolo-n taler,
Contând cu prisosință.
Prea multă-nvățătură,
Mărire și avere
De ne-am împăunat
Cu ele-n viață,
Acolo dau durere.

Iar nea Vasile, ăsta,
Cu căpățâna lui curată,
Cu inima albită
De bunătatea-n faptă,
De astă dată
El va privi, de sus,
Cu milă,
Spre toți
Cei ce aicea
N-am dat doi bani
Pe el
Și l-am tratat...
Cu silă.