nicodem -
în penumbra palmierilor se furișase noaptea
o stea se răstea la spalierul beznei
burta soarelui era tăiată dincolo de orizont
departe
și din ea țâșneau crematorii.
întrebările mele nu ajunseseră încă pe buze
un sughiț mi se proțăpise între două secunde
respirația lunii își făcuse cuib în măslin
șarpele se încolăcise după straja a treia
și când a cântat cocoșul
eu m-am lepădat de trei ori de mine.
am plâns
împreună cu hiena care urla ascuțit la
singurătate
mi s-a făcut foame
am văzut că nu e bine ca omul să fie singur
am strigat-o pe Eva
și când ea a ieșit triumfătoare din coasta mea
pomul cunoștinței binelui și răului
pârguise.
Poezie:
Comentarii
Penumbre
Călin Sămărghiţan -
Mie mi se pare că sună tare bine, prozaismul e la limită evitat. Are o doză de mister, care se menține până la final, chiar dacă acolo, la final, am avut pentru o clipă impresia că se va risipi. Armonioasă împletire a imaginarului biblic cu expresia poetică. Am fost puțin șocat de "crematoriile" apărute brusc acolo. Poate aș fi spus "mici crematorii" ca să îmblânzesc, nu știu. Cred că mergea simplu "pomul cunoștinței", fără "binelui și răului", ideea rămâne clară și e evitată o explicitare inutilă. La fel la "am văzut că nu e bine...". Cred că poate fi suprimat întregul vers, nu are relevanță specială, ori doar sugerat cumva.
explicații
nicodem -
poemul acesta, împreună cu alte 4, a constituit materialul meu trimis la un concurs de poezie în Romania și pentru care am câștigat premiul de poezie. ceva de genul Dan Herciu la Cluj. nu mai poate fi prelucrat. crematoriile sunt ceva ce țin de soare în mod absolut. că-i aici, că-i acolo, dincolo de orizont, departe, în Australia sau pe Marte, undeva, în sistemul nostru solar sau pe suprafața lui, ele există și au existat și la crearea omului... pomul cunoștinței ar fi ciuntit din punct de vedere biblic dacă n-aș fi făcut precizarea. era pomul cunoștintei binelui și răului, așa cum era pomul vieții. necesita menționarea... "nu e bine ca omul să fie singur" este constatarea lui Dumnezeu, admirabilă de altfel. eu i-am schimbat obârșia, punând-o în mintea lui Adam, dar nu el a rostit-o, el a simțit-o doar. recunosc, nu e poezia perfectă, pe aceasta o caut încă, fără să fi ajuns la ea. mulțumesc însă, Căline, pentru vizită și comentariu.