DUPĂ „Biblotheca lui Noe” (2003) şi „Maimuţe în haremul nopţii” (2006), Şerban Tomşa tipăreşte la „Cartea Românească” din Bucureşti un nou roman, de data aceasta masiv, intitulat „Gheţarul”. Profesor de română într-un sat din Teleorman, acest scriitor veritabil osândit la izolare (o izolare relativă, totuşi) încearcă (şi izbuteşte), după cum se poate observa atât în cărţile sale anterioare cât şi în cea intrată în librării în vara trecută, să-şi exorcizeze condiţia de marginal şi de întârziat, transformând-o în literatură. Şi construindu-şi, prin aceasta, un nou destin. Deficitare sub raport epic, dar scrise cu nerv, în registru burlesc, cu ceva fantast (şi fantastic), încărcătură barocă şi cu accente funambuleşti, nelipsite, pe de altă parte, de poezie, dar şi cu tentă parabolică, romanele acestui scriitor par a relua obsesiv aceeaşi temă, intensificând şi făcând din ce în ce mai sesizabil un desen cu puternice accente groteşti . Parodic şi ludic, dar fără a institui jubilaţia asiguratoare de succes lejer, ba dimpotrivă, întorcând percepţia către faţa gravă a lucrurilor, scrisul lui Şerban Tomşa, încărcat de ecouri livreşti strategic provocate, este expresia unei drame. În cel de-al treilea roman al său, care conservă, în forma deja arătată, majoritatea atributelor din precedentele două, aceasta este întruchipată în destinul halucinatului Tom Kastelka, soi de alter ego al profesorului Tehur din „Maimuţe în haremul nopţii” (dar şi al autorului), un inadaptat stăpânit de sentimentul ratării, care încearcă să evadeze şi să se salveze în vis şi amintire – echivalente ale textului recuperator şi mântuitor totodată.
Dificil atât ca lectură, cât şi ca descifrare a sensurilor, noul text al scriitorului oferă, totuşi, câteva chei. Cea mai însemnată ar fi mottoul extras din „Coşmarul” lui Borges, aşezat alături de două pasaje din Biblie (care mi se par mai puţin relevante): „Aceasta ne duce fără îndoială...la bănuiala că există numai un visător şi că acest visător e fiecare dintre noi. Acest visător, fiind vorba de mine, vă visează în momentul acesta pe dumneavoastră, visează sala aceasta şi conferinţa aceasta. Există un singur visător; acest visător visează tot procesul cosmic, visează toată istoria universală anterioară, chiar şi copilăria şi tinereţea. Este cu putinţă ca toate acestea să nu se fi petrecut: în acest moment el începe să existe, începe să viseze şi este fiecare dintre noi, nu noi, ci fiecare. În momentul acesta, eu visez că ţin o conferinţă pe strada Charcas, că îmi caut temele – poate fără să le găsesc – , vă visez pe dumneavoastră, dar nu e adevărat. Fiecare dintre dumneavoastră mă visează pe mine şi îi visează pe ceilalţi”. Realist, oniric, ludic, parodic, serios, umoristic, sincopat, straniu, alcătuit din poveşti disparate, unele fragmentare, altele uitate sau pierdute pe drum, textul care poate părea amalgamat şi inform al lui Şerban Tomşa capătă coerenţă tocmai prin cheile pe care autorul le disipează – unele dintre ele amăgitoare, antrenând cu bună ştiinţă lectorul pe piste false, spre a-l reorienta ulterior pe calea cea justă sau spre a-l lăsa, pur şi simplu, rătăcit în jungla poveştilor şi încurcat în lianele semnificaţiilor. Aceasta înseamnă că prozatorul stăpâneşte cu maturitate un text care ameninţă cu fiecare clipă sau filă s-o ia razna, ca şi eroii săi.

PERSONAJELE (cele de prim-plan sau, mai bine, cele definitorii) din proza lui Şerban Tomşa suferă de o gravă inaptitudine de a se acomoda la real. Pentru ele, realitatea este doar punctul în care începe halucinaţia, combustibilul care alimentează visul, care hrăneşte amintirea. Tom Kastelka (nume cu rezonanţe simbolice) întruchipează mai mult ca oricare dintre ele această inaptitudine (sau această calitate). El trăieşte într-o poveste (sau într-un coşmar) şi sfârşeşte (sau se mântuie) într-o poveste. El este visătorul, plăsmuitorul, deşi pretextatul regizor al întregului spectacol ar fi altcineva. Sensul mottoului din Borges revine, contrapunctic, de mai multe ori. Personajele (şi, treptat, cititorul) îşi dau seama că trăiesc (sau chiar visează) într-un vis: „Tom îşi amintea cum visase că-şi va aminti că visase”. Chiar şi cele care par mai acomodate realului (dar ce real?) îşi dau seama de acest adevăr: „Noi toţi trăim într-o iluzie, spune Geronimo. Mi-e teamă că Fundaţia şi deşertul şi copiile după Universitate şi Cişmigiu, pe care le vede Tom, sunt numai în capetele noastre”.
Există însă şi o altă posibilă cheie de lectură şi înţelegere, care prezintă romanul ca pe un text aluziv sau pur şi simplu satiric, o distopie sui-generis. Lumea visată de Tom (sau lumea care se visează pe sine) e o întruchipare a grotescului absurd, a lipsei de sens şi de orice conţinut. Pare o lume pe dos, dar este, de fapt, una în oglindă. O oglindă cu virtuţi magice, însă. Descifrăm aici, ca şi în romanul precedent, trimiteri destul de transparente către societatea românească de azi, cu fantoşele, fantasmele şi cu tarele ei. Dar mai ales cu strategiile şi iniţiativele sale suspecte şi cu toate trăsnăile şi surogatele culturale, care urcă şi se agravează în visul bolnavului Tom.
Şi există o a treia posibilă cheie, care vizează, la urma urmei, logica textului, aşadar anecdota. Pentru că, dincolo de insolitul atmosferei şi de halucinare, se simte o raţiune a tot ce se întâmplă (sau a tot ce apare) în acest text. Mai simplu spus, aflat pe un pat de spital, într-o secţie de boli interne sau de chirurgie, dar suferind de un sindrom psihic, poate rezultat al deja evocatei inaptitudini a adaptării la real, dar şi al acţiunii mutilante a acestuia, Tom Kastelka trăieşte un coşmar al memoriei care sfârşeşte nu într-o vindecare, ci într-o identificare totală cu visul, printr-un soi de salt (ori de lunecare) dintr-un purgatoriu ce devine infern, în paradis. Valorificând un moment de cumpănă existenţială pe care n-o ascunde şi despre care nu ne interzice să vorbim (romanul îi este dedicat, între alţii, doctorului Andrei Bâlbâie de la Spitalul Dimitrie Gerota din Bucureşti, iar în text sesizăm prezenţa binefăcătoare a unui doctor care se numeşte Andrei), Şerban Tomşa îl deviază către simbol şi-l încarcă de semnificaţie.

ROMANUL este, în tot, un discurs sincopat despre vis, aspiraţie şi ratare. Şi o satiră aspră a lumii care provoacă drama alienării, o lume degradată, care murdăreşte orice gând mai înalt. Protagonistul este (ori ajunge să fie), în ochii celorlalţi, dar chiar şi în propriii săi ochi, o întruchipare a ratării absolute: „Despre Tom Kastelka se spunea că a eşuat chiar şi în propria-i ratare. Ăsta nici să greşească temeinic, ca lumea, nu ştie, spusese cândva o tânără femeie care stătuse doi ani în localitate şi îşi pierduse după aceea urma. El însuşi recunoştea acest lucru”. Asemenea consideraţii sunt, totuşi, înşelătoare, căci, până la urmă, el este o victimă inocentă a unei lumi limitate, vulgare şi rapace, incapabilă sau deloc dispusă la toleranţa (mai mult sau mai puţin creştină) faţă de cei slabi, inocenţi sau curaţi la suflet. Iar Tom Kastelka este un asemenea om, un idealist incurabil, un visător incorigibil al cărui vis se transformă sau este transformat în coşmar. Un coşmar care nu e decât o copie a propriei sale vieţi reale, dar şi un fel de „poartă stelară”, o trapă către Shambala, tărâmul tainic, de paradisiacă frumuseţe, al liniştii, înţelepciunii şi împăcării.
Textul, greu de menţinut între zăgazuri pe care ameninţă mereu să le rupă, debutează cu câteva zeci de pagini de un realism aflat mereu pe muchie de cuţit (ca pretutindeni la Ştefan Tomşa). Ne aflăm în România, se vorbeşte despre Revoluţie, se va vorbi despre Universitate, despre Bucureşti, despre Căminul Studenţesc Grozăveşti, despre cărţi cunoscute, despre actori şi cântăreţi de ieri şi de astăzi, şi totuşi personajele poartă (ca şi în romanele precedente) nume bizare ori pur şi simplu generice (Pitagora, Cassos sau Indio, vărul mai pragmatic al copilului Tom), ori porecle groteşti. Se observă uşor că autorul nu vizează nici fresca, nici romanul de moravuri şi că tot ceea ce pare realist e un simplu ingredient. Deşi nu lipsit de importanţă. Tom lucrează ceva în Pharos, e prieten cu Catalan Filozoful, se pierde în discuţii şi în alcool cu amicii la cârciuma „Nirvana”, ori se izolează, alături de cărţile sale, în casa moştenită de la bunici, undeva, departe de oraş (şi de lume). Tom Kastelka este, parcă din naştere, un perdant. În copilărie i se fură mingea sau i se strică pe furiş oamenii de zăpadă construiţi cu efort, ca matur i se fură femeile şi este tras, în diferite feluri, pe sfoară. Asta, pentru că este un ridicol poet: „Când iubeşti o femeie, ultimul lucru la care te gândeşti este să faci dragoste cu ea, spusese cândva Tom Kastelka, spre hazul prietenilor săi. E suficient să-i vezi umbra sau să ţi-o imaginezi într-un decor de iarnă, ca să fii fericit...” E lesne de înţeles că o asemenea concepţie nu duce, în condiţiile date, decât la eşec, dar şi la batjocură. Inadaptatului Tom pare a i se dechide, surprinzătoare, o şansă – care e şi ideea fericită a romanului: un misterios prieten din liceu, Samuraiul (despre care auzise, totuşi, că a murit) îl invită să petreacă o vacanţă în Christiana, la hotelul unor prieteni, alături de alte persoane, selectate după un criteriu care duce la reprezentarea, în mic, a României zilelor noastre. La poalele unui munte în vârful căruia străluceşte un misterios gheţar, care-şi trimite boarea şi lumina difuză peste oraş, şi alături de un fantasmatic deşert , se vor regăsi, alături de mulţi alţii, un scriitor pe nume Ovidiu Roiu, un medic, un pictor, un colonel numit Amedeo Marshala, un director de şcoală, un călugăr, un orb, un politruc comunist, un sportiv numit Şarpe, Geronimo, un soi de locţiitor al Samuraiului (care ar putea fi şi el un locţiitor) şi Administratorul, veritabilă întruchipare a birocraţiei absurde. Şi un adaos ambiguu, ciudat: „Şi EL – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar „Celalcăruinumenu trebuierostit” sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia”. O posibilă cheie. Oarecum pierdută pe parcurs. Doisprezece aleşi, aşadar, doisprezece apostoli ai ratării, prin care priveşte EL, misteriosul regizor, cel care pune la cale experimentul şi face să se repete la Christiana totul, poate spre a constata încă o dată, înainte de a trimite arhanghelii sfârşitului pe Pământ, că oamenii nu pot ajunge la un alt rezultat. Şi nici nu ajung.

LUMEA romanului, stranie şi surprinzător de vie, se încheagă din vise, după principiul păpuşilor ruseşti. În spital, Tom se chinuie, auzind glasul încurajator al doctorului Andrei, prinzând comentariile insidioase ale asistentelor („ăsta o să-l înnebunească şi pe doctor”) sau văzând cum pe coridoarele spitalului şi pe deasupra paturilor aleargă pe motocicletă un alt doctor, un măcelar nemilos, care face liste (negre), ca în într-un lagăr de concentrare, cu cei care urmează să fie operaţi şi pe care-i eviscerează fără milă, golindu-i, deopotrivă, de măruntaie şi de personalitate. Pe de altă parte – probabil ca rod al plonjonului definitiv în irealitate – , lumea Christianei, cu stranii pitici care citesc gândurile, cu poveşti şi conversaţii elevate sau grobiene, concepută de un experimentator enigmatic. Şi în plus, gândul sincopat al lui Tom, întors mereu şi mereu la momente de răscruce (sau de restrişte) ale existenţei sale – copilăria, studenţia, armata –, care trimit către el voci şi chipuri, ameninţătoare sau dătătoare de nostalgii, terifiante sau pline de poezie – ca imaginea fantasmatică a tinerei chinezoaice, revenind ritualic.
Christiana este un tărâm al repetării şi al simulacrului, unde se joacă o piesă care s-a mai jucat şi în care este distribuit şi Kastelka. Aduşi aici cu o intenţie obscură şi animaţi, pentru scurt timp, de iluzia că şi-ar putea schimba destinul, pensionarii sfârşesc prin a redeveni cum şi ce au fost: materialişti, vicleni, pragmatici, cinici, histrionici, frământaţi, beţivi, destrăbălaţi, mâncăi, necinstiţi, corupţi, simulanţi, egolatri. Ca la un han degradat al Ancuţei, fiecare are de spus o poveste şi chiar o spune. Multe dintre anecdote (între care una îl surprinde făcându-i morală unei prostituate ajunse la el în cameră, în loc să se culce cu ea) îl vizează, direct sau indirect, pe Kastelka, pe care nici convivii, dar nici autorul nu-l cruţă. Christiana, prin care bântuie un Struţ Răpitor (semen al Răţoiului din romanul anterior), unde până şi grobianul Gonzales Iepuroiul, eficientul cuceritor de femei, trăieşte cu obsesia scrisului ca mod de salvare, unde toţi povestesc, unde se derulează proiectele absurde ale unui guvern bizar – „Strămoşii” sau „Clasicii în viaţă” – şi bântuie sosiile lui Ştefan cel Mare sau Caragiale, care beau de sting, unde se mimează ceremonii funerare sfârşite prin ridicarea din sicriu a decedaţilor de formă, care apucă imediat sticla de rachiu şi o dau pe gât, este un infern repetat, o copie a vieţii confuze, pe care Tom şi-o mai trăieşte o dată.
Cât îl priveşte pe scriitor, acesta îşi pune în chip remarcabil în valoare disponibilitatea stilistică, alternând paginile de umor burlesc cu cele de poezie suavă, dar excelând în registrul parodic ori grotesc sau pierzându-se în voluptatea scrisului şi comiţînd lungimi care, totuşi, nu sunt aproape niciodată obositoare.
A încerca să descifrezi în detaliu sensurile textului (şi ale parabolei) ar însemna să-i contrazici factura. Rămân aici, firesc, mai multe întrebări decât răspunsuri, autorul având prudenţa şi perspicacitatea de a ambiguiza totul cu grijă, împiedicând romanul să devină o fabulă. Chiar dacă (ori tocmai pentru că) doctorul Andrei îi răspunde astfel chinezoiaicei din vis, descinsă la patul bolnavului şi dornică de a-i vorbi: „Mă tem că acum nu se poate (...). E într-o stare delicată, nu poate să comunice cu nimeni. Mă întreb ce a putut să-l deregleze aşa. S-a refugiat într-o lume închipuită de el însuşi, cu elemente luate din perioada copilăriei şi din multele cărţi pe care le-a citit”. Finalul însuşi e scris în acest spirit, căpătând vagi inserţii fantastice. Oraşul se pustieşte brusc, Tom, care visase (în vis) o mare pădure devenită bibliotecă, râmâne singur, iar din vârful muntelui, unde lucrează la un observator astronomic, coboară doi bărbaţi care-i spun că oraşul e pustiu de patruzeci de ani: majoritatea locuitorilor fuseseră ucişi într-un bombardament efectuat de avioanele germane, chiar pe când se aflau la un mare carnaval, unde, în cadrul unui concurs, defilase pe la marginea pădurii toată istoria neamului. Christiana e, prin urmare, un oraş al fantomelor. „Îţi faci singur oameni de zăpadă ca şi copiii”, observă unul dintre misterioşii bărbaţi, fantomatici, probabil, şi ei. Pentru ca Tom să se îndrepte, după plecarea acestora, către un tărâm mirific, în copilărie, uitare deplină, regăsire de sine, vindecare sau moarte: „Şi deodată ceaţa se risipi şi Tom văzu lumină în poarta casei părinteşti deschisă larg. Se grăbi într-acolo. Intră în curte, văzu că toate ferestrele erau luminate puternic şi simţi mirosul mâncărurilor de sărbătoare pregătite de mama sa. În hol se înălţa, împodobit şi strălucitor, bradul de Crăciun. Uşile erau date în lături, ca atunci când preotul era aşteptat cu botezul. Tom se apropie de uşă. Începu să ningă cu fulgi mari şi deşi.
– Unde este băieţelul mamei? Se auzi dinăuntru un glas melodios.
Lumina şi miresmele deveniră mai intense. Nespus de fericit, Tom păşi înăuntru”.

„Gheţarul” este un roman straniu, dar plin de înţelesuri, scris cu voluptate, dar şi cu mână sigură, de către un prozator remarcabil.
__________________________________

*Şerban Tomşa, „Gheţarul”, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 409 pag.