Nemulţumirea zace în fiecare din noi. Ea face parte din noi căci conştiinţa spiritului nostru vrea şi se doreşte pe sine nelimitată la finit. Ea vrea depăşrea finitului; ea nu se reduce la finit. Din nemulţumirea conştiinţei apare nemulţumirea omului. Dacă conştiinţa s-ar limita la finit am fi cu toţii mulţumiţi. Cei mulţumiţi cu finitul nu au o conştiinţă veritabilă, iar spiritul lor nu este liber. Într-o comunitate în care libertatea este doar libertatea unora şi nu a tuturor există şi o falsă mulţumire sau fericire; este o amăgire a omului, a conştiinţei - în cazul României post-decembriste. Dar atunci când într-o comunitate libertatea este a tuturor gravitatea constă în mustrări de conştiinţă şi o nemulţumire continuă. Atunci apar întrebări ca: "De ce el da şi eu nu?". Omul nu se va mulţumi cu finitul; conştiinţa va dori depăşirea finitului. Atunci la întrebarea "Eşti mulţumit?" răspunsul va fi "Nu." "Dar ce-ţi lipseşte?" "Nimic" "Şi atunci, ce mai vrei?" "Un pic mai mult" Da, doar "picul" ăla mai lipseşte; un "pic" la care râvnim cu toţii.