în stradă
o pasăre neon ciuguleşte nasturi din omul de zăpadă
e ca o maşină de scris peste care ştiu că-n curând
îmi voi pune capul să dorm

nicio iarnă
doar se aruncă avioane de hârtie în spatele gării
o femeie cu saboţi de lemn învie între şine şi strânge involuntar pumnii
e cel mai simplu ceva din care am putut face-o fereastră
în mărul trecut de pe masă

nicio iarnă
doar vin căprioare să-mi mănânce din palmă
pentru că n-am mai fost niciodată aici
e ca şi cum ai privi o minge colorată
într-un parc cu leagăne de fier
nimic
nu va începe să se mişte

a nins peste cantină, voi pierde drumul spre casă
noroc că din clinchetul furculiţelor se ridică speriate vrăbiile
e singurul semn la care mă mai ridic în picioare
nici foamea nu mai pustieşte pe dinăuntru acum sunt felinare cu lanţuri albastre până-n pământ şi câini
care urlă întrerupt, iar tata
tata se-aşeaza primul la masă, cu bluza băgată pe-o singură mânecă
de fapt n-a venit niciodată mai mult

ninge intermitent de parcă ar ieşi un suflet
femeile si-au strans copiii sub paltoane cum ar acoperi niste gropi
bătrânii rămân la urmă se apleacă mai greu
de-o sută de ori îşi leagă inima peste piept şi totuşi
nicio iarnă n-a fost mai ascunsă în pâini şi mai ruptă
copiii
se uită la firele electrice cum se zbat pe pământ
şi mestecă fără să ştie

un minut mai devreme a nins
în oraş Dumnezeu se rostogoleşte la picioare
prin sticla aceea ochii se văd
neverosimil de mari

de-atâtea ori am adormit sprijinită de uşă
ninge intermitent
omul de zăpadă vine târâş
să mă ţină de mână