"Negura se risipește, piere, tot astfel cel
ce coboară în iad nu mai vine înapoi.”
(“Vechiul testament”, Cartea lui Iov, cap. VII, 9)

Dumnezeu nu coboară prea des pe pământ ca să nu se obișnuiască cu omenescul!

Astăzi o sa cobor în Iadul tău
Să-ți fac o vizită fulger
Ca să nu ai timp sa-l cosmetizezi,
Să-l transformi într-unul standardizat

Vreau să văd regatul în care tu ești nemuritor,
În care nu poți să vrei să mori,
Nu te poți ascunde,
Nu poți fugi și nu te poți mișca

Vreau să văd locul
În care sunt sigur că te pot găsi la orice oră,
Îți fierbi păcătele,
În mii de ipostaze,
Ești ars de mii de ori în același timp,
Tipi din mii de guri pentru mii de urechi...
Astupate…

În care nu vrei în preajmă decât un ochi sau o ureche
Dar în Tartarul tău suprapopulat sunt numai orbi și surzi.

Nu te auzi decât pe tine însuți arzând,
Pe tine țipând.
În lumea ta, sigurul lucru care moare e compasiunea…

Speranța e celălalt Infern al tău, cel adânc.

Oricine poate intra și ieși din Iadul tău,
În afară de tine
Ai prea multe amintri aici
Ca să-ți mai placă Afară.
De asta nu vreau sa intru în Gheea ta

O să privesc din poartă, dar îmi voi pune ceasul să sune
Ca nu cumva să mă obișnuiesc și să mă atragă
Neputințele,
Iar anii mei să se transforme
În clipe de urlet neauzit.

Nu vreau să-nceapă să-mi placă cuibușorul tău,
Să fiu fratele dracilor tăi;
Am Iadul meu care mă așteaptă
Și vreau să-l trăiesc…
Cu un cocoș în buzunar.