adăpostește-mă să nu simt întunericul

în adâncul tău
zâmbesc în așteptarea luminii
încă nu dorm
mâna care mi-a șters ochii
împrăștie aburii ceaiului amar

scârțâie o fereastră
de câteva zile
urmele lăsate trezesc gânduri

inima singură iubește trupul
mai cred în speranță
respir suficient
pentru cât să fiu răspunzător de viață

dezbrac umbra păcatului din sânge
gândindu-mă la cele de sus
las loc altor muguri
eu pierd farmecul pământului
din ce în ce spre bine