Prima strofa si ultima se continua de o maniera fireasca ceea ce ma determina sa incerc intelegerea contructului mediu ca interventie a "povestitorului" ori ca fiind un carcinom, o povara de intelesuri crescute anapoda in umbra pasilor celor doi.
Chestiunea cu "urmele", in speta utilizarea acestui concept in consonanta cu ideea de cuplu, pune in scena o ambivalenta a intelesului, atat prin recursul brutal la htonian, sens subliniat inclusiv de conexiunea cu "gravitatia" din urmatoarea strofa, cat si prin potenta ascensiunii, prin selenara luminare a inconstientului. Cred ca am vrut sa spun prea multe deodata si sper sa ma fi facut inteles.
Oricum plumbul acela picurat in picioare, psihologic vorbind, este foarte sugestiv ca si capcana a umbletului, cum bine incepi poezia. Ce sa mai zic despre ambivalenta acelui "vezi-Doamne" care poate fi citit in mai multe game :)
Daca ar fi sa fi scris eu strofa din mijloc ar fi sunat probabil asa:

noi doi
ochiul Lunii întors
peste urmele vechi
si adanci

ca sa fac legatura cu celelalte strofe. Dar ar fi exclusiv o chestiune de forma si atat.