Noaptea aruncată peste cal
nu-ţi încălzeşte şaua în care urci,
comprimă-n tine frigul pe care-l alungi
printr-un galop pe drumul cimitirului.
Crucile şterse n-au timp să te urmărească,
simţi suflul morţilor în spate, oaselor lor albite
care nu te însoţesc dincolo de deal.
Se crapă întunericul şi simţi râul,
apa lui dătătoare de linişte.
Trupul tău e de animal transpirat;
în piept răzbate mirosul oraşului,
străzile respiră aerul dimineţii curate,
oamenii încep să apară pe după colţuri.
Priponit undeva la margine îţi laşi calul să pască,
duci copiii la şcoală,
femeia se bucură şi tace.