„Iar noi ca fecioarele să cântăm Domnului,
căci cu slavă s-a preaslăvit...”

Nu mai am mașinuța de la tata,
(se strângeau copiii în jurul meu)
el ne-a părăsit de mult...
mi-e dor.
Spinarea-mi e parte din zidul mânăstirii.

„Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!"

Tânjesc după nuiaua bunicii,
când plin de noroi mă jucam, neștiind timpul.
Să adorm pipăind rănile bunicului,
doar cele lăsate de gloanțe.

Alt foc nu se acceptă;
cremenele aprinde lumânarea.

Un tunning dincolo de zidul gros
„ooooh, viața mea...!”,
cățiva tineri chiuind, "trăiesc clipa". Cum arată heruvimii lor?

Îl astept pe Isus asemenea îngerului nimicitor în Egipt
și mă pierd prin vremurile pământului ars al cărămizii,

zdrențuiesc istorii și lumi.

Dacă trăia mai mult, mă supăra mama cu ceva?
Sau eu pe ea?

"Doamne, Dumnezeul meu, cântare de petrecere și laudă....”

Habar n-avea ce-nseamnă pizma și mânia,
nu m-ar fi învățat;
mi-ar fi spus că nu e bine să mă lipesc de ziduri reci.

Est enim phase id est transitus Domini

Văd ucigașul lui Mihai...
trupul de la Turda,
capul este la doi pași de mine.

„Veniți de luați lumină!”

Cine sunt eu?
Fiicele mele vor recunoaște cărămizile,
poate chiar se vor contopi cu ele,
întrebându-se de ce nu le-am învățat ura.

Deo gratias

Iau lumină de la maica Andreea,
două flăcări...
ne privim de parcă noi înviasem.
Risipiții!
O trage stareța în spatele toacei.

Cu lumânarea la piept, mă-ntorc acasă.
Vag răsună „ooooh, viața mea...!”
„Dumnezeu să-i ierte!”
Câteva lumânări lângă mașina cu tunning,
răsturnată.

Am uitat să las cărămizile,
mi-e rece și greu;
port zidul pe umeri.

Sunt piatra unghiulară
lovită de lemnul crucii.
Lumen Christi!