Un tânăr prieten adesea mă ispitește și mă încearcă, mereu întrebându-mă cum ar putea să se deschidă lumii credința sa, ce ortodoxă o numește. Mereu încerc să aflu răspunsuri, să descopăr lumi și trăiri, comparații și metafore ce ar reuși, după mintea mea, să îi fie de folos și să îl zidească în negrăitele sale cuvinte întrebătoare.
Deși cunoștințele anilor ce i-am petrecut, după voia Domnului, pe acest pământ fără de pereche și în această lume fermecătoare, nu îmi sunt - constat – mereu de folos și mereu insuficiente, prietenului meu ce îl apreciez pentru curiozitatea ce o poartă în suflet și spirit, curiozitate ce o consider o calitate nativă, nu îmi sunt niciodată suficiente, deoarece, în dialogul nostru, nu numai că încerc să îl luminez după puterile mele, dar, de multe ori, constat lipsit de modestie, că mă descopăr și mă aprofundez în sine, motiv pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un astfel de prieten.
Așadar, cum mărturiseam, cunoștințele mele nepereche și prost duse la un ipotetic bun sfârșit, încerc ca lui, dar mai ales mie, să ne fie de folos, pentru ca împreună folosindu-le, să ne bucurăm de cel mai mare dar al divinității: acela al Rațiunii.
Ispitit fiind din cel mai dintâi fir ce a participat, din voința divinului, întru creația mea, nevoit mă văd a mărturisi neostoitele mele tulburări sufletești, nu spre a mă învăluri mai mult, ci pentru a mă limpezi, nu doar la suprafață, ci până întru adâncurile sufletului meu.
Știind că valul este o undă, un cuvânt ce se propagă dincolo de ființă prin aceeași ființă, deși pare nefiresc și ascunzându-mă mereu după sfertul de notă muzicală ce dă farmecul tuturor partiturilor, mă simt creația unui dumnezeu ce dincolo de rațional, adesea, ca un copil care s-a jucat, și-a permis să se joace, cu neființa, spre a crea personaje și lumi, de dragul experimentului și a puterii ce o stăpânește.
Impardonabile sunt ideile ce se desprind din cuvinte.
De fapt, impardonabilă ar fi și creația în contextul acestei afirmații, însă, atât cât putem exprima rațional în cuvinte, de neiertat nu este nimic mai mult decât ceea ce ne este hărăzit să putem duce. S-ar zice că vorbesc de predestinație, că știu a interpreta viitorul clipei ce trăiește datorită cărnii în care se încuibează și pe care o ruinează, însă, aici, construiesc o idee legată de libertate. Libertatea, de fapt, este cea care ne definește în gândire, comportament, manifestare… Prin ea muzicalul, esteticul, raționalul divin se transformă în material, iar materialul devine mișcare, trecere, timp și de aici se naște memoria, timpul, dăruirea și ideea de adevăr.
Raționalul, așadar, este rodul transformării, iar transformarea este cea care dă rod și rost nașterii ideilor, iar ideile, deși nemateriale, se transformă, prind formă, prin mișcare și se adaugă una peste alta devenind creat. Creatul este, deci, rodul mișcării, iar mișcarea se încadrează în timp. Timpul este cel ce ucide prin trecere, dar și cel ce renaște prin ucidere. Toate aceste schimbări poartă ideea de adevăr prin sau pentru căutarea identității. Această căutare a identității o numim origine sau adevăr.
Constat, surprins deplin fiind, că adevărul este cel ce se confundă cu originalul.