Aș putea să fug la nesfârșit. Să fug de amintiri, de acele imagini ale eului ce mă vreau a fi. Uneori nu vreau, alteori nu pot. Ce e dependența? Definește dependența! Te întreb, da, un alt șir de întrebari absurde. Și totuși, unde e absurditatea? De ce mă lupt să alung dependența de tine, de noi? De ce te alung din timp? De ce nu mă grăbesc deloc spre mai mult?
Tot ce fac e să încerc. Să alung inevitabilul, să scap de ceea ce fug.

Cum să fac să descriu apropierea dintre noi? Știi tu. Inima ta ce bate atât de aproape de a mea încat am putea spune că sunt una și aceeași. Sa încep, nu? Să înșir minuni, dorințe, refugiul ce lacom l-am trăit în toate zilele. Da, să tot trăiesc aceleași clipe…să le pot trăi pe toate-odată. Vei spune că e relativ, că nu mi-aș mai aminti de răsfrângerea suavă a razelor soarelui pe întinderea de pânză, că păianjenii ar fi fost mult prea fragili pentru o asemenea misiune. N-am uitat tremurul ploii la atingerea noastră, nici dorințele încuiate în cutii de bere, nici cutiile. Dar am uitat totusi ceva… Am uitat că pot greși, că am greșit, că poate nu sunt decât un om, o femeie. Că lumea nu e de fapt atât de mare.
Azi pleci. Mi-am promis ca întotdeauna când te voi săruta, o voi face ca pentru ultima dată. Îți voi sfâșia buzele suav, suflându-ți pasiunea momentului, deliciul unui fapt împlinit, unui strigăt de fericire în neatinsul meu. Pe care îl vei auzi. Îi vei simți perturbațiile. Va fi ca un tsunami al neimaginabilului din mine, al interpretabilului, da. Strivește-ți trupul de al meu!
Clipele…ooo, clipele…sunt laimotivul meu, sau setea mea de a trăi în fiecare clipă cât alții într-o viață. Să trăiesc o viață de vieți. Și sunt avidă. Da, sunt. Vreau să tot trăiesc. Să tot simt pulsația verbului “A FI” prin venele mele. Să-mi fiarbă sângele odată cu buzele tale ce ma ating idilic. Însoțește-mă! Vino! Hai cu mine spre nicio limită. Să ne plimbăm pe linia ferată și tu să fii echilibrul meu. Să alunec, să mă prinzi în brațe, să cădem amândoi. Să desenez pe cer răsăritul și să-l privim împreună, să-l șterg cu degetele și să te desenez pe tine chemându-mă către apus, înecând corabia mărginirii în cascada lui Sfârșit. Să eșuăm apoi pe insula lui Robinson Crusoe. Dar să uităm de Vineri. Ca într-o ecuație fără de necunoscute. Sau ce-ar fi să existăm, poate, înafara timpului, sau într-o coajă de portocală desfacută de un eschimos, sau în visul cuiva, în realitatea unei alte dimensiuni?