Virgil -
...
uneori inima mea ia forme ciudate
o împung cu mîinile
ca pe un boț de plastilină
greoi și moale nu îmi răspunde
o iarnă șuieră în lumile ei
de parcă doarme
de parcă ascunde
strigăte mute ale oamenilor
brațele lor întinse
mișcări cu încetinitorul
trecutul
și din nou șuierul iernii revine
miroase brusc a bucătăria bunicii
ușa se atinge
de perete
lumina de trepte
mîna de mine
sărutul
mîna ta se atinge
de mine
Poezie:
Comentarii
bobadil -
In fine, sunt clipe cand de undeva, din trecutul nostru "copilaresc" bate asa, un vant cald. Si atunci cuvintele se astern inspirate si iau forma unui poem. Insa nu oricine este in stare de asa ceva. Aici Virgil s-a asternut la plasmuit niste imagini si fantasme de lut (chiar daca a folosit plastilina, reusita si aceasta relocare a materialului pe care mainile il transforma, cu trimitere la varsta noastra de aur) in chip si forma de inima. Ma bucur cand mi se intampla sa observ ca Virgil Titarenco ramane acelasi poet cu simtire limpede si ca nu a renuntat sa scrie cu inspiratie si forta. Am cateva minore observatii: 1/ Nu-mi place subtitlul "..." ce mai e si asta? Am mai observat asemenea subtitluri si la alte poeme cu aceeasi nota de mirare dar uite ca aici am gasit momentul sa o spun. 2/ "O iarna suiera in lumile ei" - prea incarcat metaforic, n-ar fi mai bine (iarna, inima, provizii, bucate, bunica) sa zici "o iarna suiera in camarile ei"? 3/ "strigatele mute" as inlocui, e un cliseu. Poemul meu de azi pana mai incolo. Andu
Virgil -
Bobadil, apreciez trecerea ta. Nu sint convins daca schimbarea "lumile ei" cu "camarile ei" ar avea numai avantaje. Eu vad si dezavantaje. Oricum, merci.