Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foişorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de raţe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne şi se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosaşii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-şi uneltele mai trufaşi decât războinicii din vechime. Drumeţii grăbiţi se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-şi setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarţoase. În răstimpuri agitate, ridicau capul răsuflând greoi şi priveau valea verde, apoi, odihnite, mai luau o sorbitură scurtă, asemenei ciutelor prevăzătoare. Se ştiau privite şi firescul gesturilor ce însoţea convorbirea lor secretă îl convinse că vorbeau tocmai despre el.
Câteva gâşte stârnite de un câine lăţos, pluteau zgomotoase peste casa înconjurată de salcâmi a Zenaidei. Asemeni unui copil aşteptând primăvara, încerca să se învârtă transformând nuanţele cerului, aprins de răsăritul leneş, într-un curcubeu al propriilor stări sufleteşti.
Reîngropa toate acestea în minuscula casetă a trecutului, prea îndepărtat pentru a păstra parfumul trăirilor sale de îndrăgostit. Se oprise aici din pelerinajul său, în care pornise cu mulţi ani în urmă, doar pentru a nu-şi contamina lumea sa interioară cu senzaţii fără perspectivă de absolut.
Deunăzi întâlnise pe cineva, un cărăuş purtând şorţ şi mănuşi de fierar, care se lăuda că-i făcuse un comision Iriziei. Sorbea fiecare cuvânt al necunoscutului, în timp ce chipul, multă vreme ascuns în spatele numelui legat de amintirile sale domestice, acum îi apărea nimbat de fluidul unei voci fără personalitate şi-l ameninţa cu durerea lipsei sale. Nu-şi reproşase niciodată modul laş în care o părăsise. Considerase plecarea pe termen nedefinit doar o pauză în care să guste odihna liniştii sufleteşti, să regăsească acel „eu” dezbrăcat de timp, mai important decât fericirea de scurtă durată alături de ea. Nu reuşise. Se cufundase în râul căutărilor fără ţintă, mutându-se din loc în loc în căutarea unor păşuni ale nostalgiei, bântuind clădiri părăsite, înfricoşând localnicii cu înfăţişarea sa de schimnic îngălat şi uitând drumul abrupt al dorului de casă.
Se mulţumise cu relicvele fără valoare ale anilor pierduţi în peregrinările spre un ţinut utopic al lumii interioare în care, într-o zi, avea să poposească.
Era la hotarul acelui ţinut de la începuturi; înainta călăuzit de lumina credinţei sale, fără a conştientiza rătăcirea sa, fără rost, în jurul unui labirint fără intrare. Din foişorul său de stâlpnic, nu putea dezvălui celor interesaţi decât alchimia eşecului.
În urma deselor sale călătorii, rămânea doar cu imaginile şterse ale unui relief interior necartografiat. Experienţa nu-l ajuta cu nimic. Fiecare încercare pornea din acelaşi punct: renunţarea la o presupusă stare euforică având şansa de a contempla ceea ce părea ireal prin veridicitate.
Viaţa sa, în care se ştia încă iubit de soţia sa, influenţase poveştile unor trăzniţi ce-l porecliseră Boieraş şi căutau la el lămuriri despre un presupus şarpe de aramă.
Făcuse numeroase submersiuni spre a şti ceva despre sufletul său proteic, dar îşi uitase chipul. Unei amintiri vagi despre un bărbat cu înfăţişare comună, încerca să-i adauge părul şi barba neîngrijite, proeminenţa pomeţilor peste obrajii scofâlciţi şi înnegriţi de soare. Rezista tentaţiilor de a cere, de la cei care îi câştigaseră încrederea, o oglindire aproximativă pentru a o compara cu portretul din amintiri, din teama de a nu stârni, prin curiozitatea sa pe cea a interlocutorilor. Singura înfăţişare, rămasă clară în minte şi bântuindu-i nopţile de insomnie cu ferocitatea sa, era cea a ucigaşului fratelui său. Dar patima răzbunării amorţise încă din vremurile lumeşti, când îl îmbătau convingerea că nu-l va putea revedea vreodată pe acel criminal notoriu. Pornind spre abisurile sale din postura de victimă, se aventura în aprofundarea ideilor despre ura nemărginită şi despre fatalism.
Pseudoiluminările sale îl înşelau de fiecare dată şi îl făceau să piardă firul gândurilor despre întâmplările şi deciziile care îi marcaseră existenţa. După aceste străfulgerări, care-i stârneau entuziasmul, descoperea, asemuindu-se unui navigator fără noroc, intruziunea dorinţelor materiale într-un peisaj pur spiritual. Călătorea prin bezna aridă fără a fi călăuzit de sentimentul stimulator al iubirii, de care se dispensase prin abandonul vindecător în trăirile concentrate pe un singur scop.
Uneori, se agăţa de timpul livresc, fascinant în adolescenţa sa, fără a pune mare preţ pe importanţa morţii care, pentru el nu era decât ultimul eşec. Dacă ar fi reuşit obsedanta ieşire dintr-un timp ce lega cele două tărâmuri, s-ar fi lipsit de orice răspuns necesar străpungerii barierei heruvimice. Deocamdată, se mulţumea cu explorarea unei mări a sargaselor interioare şi cu exploatarea zăcământului cumpătării pentru a da sfaturi necăjiţilor cerşetori de vorbe bune. Îi era necesară credinţa lor în bunătatea sa şi făcea tot posibilul pentru a nu le fi zdruncinată.