Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
Aşa m-am trezit şi eu în autobuzul care ne aducea în oraş de la schimbul doi, din fabrica în care munceam amândoi. Stăteai rezemată pe bara de inox, conversai cu o prietenă şi eu stăteam la o jumătate de metru în faţa ta; ştiam că îmi urmăreai fiecare mişcare, că nu erai atentă la ce spuneai. Eu aveam douăzeci şi şase de ani şi tu atunci terminaseşi liceul, mi se părea că opt ani era destul de mare diferenţa între noi. De aceea ezitam, îmi era ruşine şi teamă. Ce va spune lumea, ce vor zice ai tăi. Dar tu erai frumoasă, semănai cu Jane Seymour, lumina de pe reflectorul din tavanul autobuzului curgea pe fereastră şi luneca pe faţa ta albă. Eu eram timid, îmi trecea prin genunchi curentul de o mie de amperi din bateria motorului care torcea ca un motan bătrân. Ai scăpat plasa de plastic dinadins, deoarece o lăsaseşi să alunece uşor pe lângă piciorul tău strâns în pantalonul reiat vişiniu. Ne-am aplecat amândoi, instantaneu, aproape că ni se atingeau obrajii, privirile ni se scurtcircuitau ca două fire electrice, aveai pupilele dilatate ca o pisică siameză, noaptea strălucea, inima mea se colorase cu un lichid cald. Nu era sânge. Era parfumul tău care se topise sub tensiunea electrică şi condensat scria o nouă dimensiune în suflet. O clipă doar a durat. Pantalonii tăi strânşi pe piciorul subţire aveau reiuri mari, la modă în primăvara aceea. Ne-am ridicat şi simţeam cum ceva din mine se întâlnea cu altceva din tine într-un labirint. Prin geamul de plexiglas al maşinii ne muşca noaptea.
Auzeam sunând în mine o muzică înaltă. O trâmbiţă ieşea din plutonul notelor şi mă întâmpina ca pe un oaspete însemnat. Cred că era dragostea, trecea din ochii mei spre sufletul tău ca o mireasă. În momentul acela am vrut să-ţi spun ceva, să te întreb dacă pot să te însoţesc până la intrarea în blocul tău. O, cât aş fi vrut să am curajul să-ţi spun acele cuvinte. Dar mi-am dat seama că se întâmplase ceva, atunci. O clipă care mi-ar fi schimbat destinul, existenţa, o clipă de care mi-a fost frică. Mi se părea că au trecut douăzeci de ani dar călătoria mea din seara aceea nu se sfârşise, din momentul acela se năşteau pentru mine două destine, două drumuri. Nu ştiu de ce mă durea un mic loc în interiorul meu şi se împrăştia în sânge ca un praf de azot într-o apă limpede şi coroda pietrele. Trebuia să mă hotărăsc. Simţeam că mai trecusem odată pe acel drum. Dacă voi avea curajul să-ţi spun un banal cuvânt vom coborâ împreună din acest autobuz, te voi conduce pe strada cu piersici sălbatici înfloriţi spre blocul tău. Cât de mult visasem la ceasul când ne vom lua rămas bun, la prima întâlnire, în faţa uşii tale. Mă vedeam chinuindu-mă să-mi ajung sufletul din urmă, pe străduţa pe care locuiam. Mă auzeam strigând cuburilor acestea pătrate numite blocuri "sunt fericit".
Dar n-am rostit decât două cuvinte şi apoi, încă două. Parcă ieseau din stomacul unui candidat la înec, din adâncul unei peştere. Şi te-am auzit spunând da. Nu, nu cred că am trecut mai departe de locul acesta. Ce minunat este să fiu cu tine. Parcă am ajuns în staţie. Văd mâna albă a lunii bătându-ne în geam.
Nu ştiu cine vorbeşte tare în urechile mele, parcă mă bruiază alt post, se aude un ceas de perete îngânându-şi paşii pe cadran, monoton, cineva mă străbate ca pe un drum îngust. Sunt eu pe un pod. La un capăt aşteaptă autobuzul, ochii tăi de culoarea şofranului, râul îşi întinde braţele şi zgârie geamul autobuzului. Dar sunt încă lângă tine. Nu, nu vreau să te mai părăsesc, să mai plec fără tine din locul acesta. Nu simţi şi tu, în jurul nostru, braţele dragostei, ca un abur fin. Ne înlănţuiesc.