Inima dintotdeauna
Melopeea dorului

hainele tatălui nu mi-au fost niciodată strâmte
întotdeauna am găsit bănuţi de îngheţată
prin buzunare descusute
acolo unde mâinile lui ascundeau în pumni
ciocolata din ziua de salariu
sânii mamei şi cuvintele nerostite
batista îmbibată cu vin din buzunarul de la piept
încă mai miroase a scorţişoară
plămânii roşi de septicemia tăcerii respiră naftalină
eu nu cred că există molii în viaţa de apoi
şi nici motive pentru descărcări de adrenalină
poate de aceea repet cu disperare greşelile tatălui
incendiar şi cu aceeaşi patimă
nu sunt cu nimic mai bună
în această frondă absurdă a acceselor mele de gheaţă
avansând pe unghiile timpului
numai moaştele sângelui vor sfinţi focul
în inima dintotdeauna

Inima dintotdeauna
Ad intra

ce mă ţine în viaţă
nu se mai satură să mă frângă din afară
dar nu renunţ la această vulnerabilitate

când greierii melopeici înnebunesc sub tâmple
iar sângele îşi trece nisipul prin inimă
îmi repet iubire, ingenuitate, ideal

şi îmi propun
să fie ultima dată când singura dată
nu se întâmplă nicicum precum prima dată

apoi mă închid într-un catharsis lucid
şi pregătesc frângerea lui vreodată
dinăuntru

Inima dintotdeauna
Rimă albă pentru spaţii întunecate

acolo
lângă torţele crinilor
am înfipt lumânarea în nisip
adânc până la stelele din fântână
sperând să ajung de astă dată la inima tatălui meu
să înceteze resentimentele şi absenţa

atunci
i-am poruncit să nu
se mai ascundă în oase sfărâmicioase
şi am stat aşa la mormântul lui, cu pumnii strânşi
nemişcată precum o pasăre colibri
înainte de a se retrage dintr-o floare golită

Inima dintotdeauna
Fără tata

absenţa tatălui doare
mai ales în zilele de duminică
când bănuieşti că odihna ar fi
imuabilă

şi te duci să îi simţi pulsul
într-un altar de oase pietrificate
utilat cu icoane sau statui
în loc de cardioscoape

biserica este o sală de reanimare
unde monitoarele prohodesc
la unison

Inima dintotdeauna
În căutarea poemului pierdut

[lemă]
cel mai frumos poem bate uneori
de două ori în inimă

[demon straţie]
suspectezi că există excepţii de la regulă
cauţi contraexemple
asculţi Cohen cu ochii întredeschişi
şi noaptea înaintează cu paşi de pitic
somnul te sufocă sub pernă de brocart

Ariadne se ridică din tine, te trage de sfori
fiori electrici te străbat din călcâie
până în creştet
ştii că acest capriciu în la minor nu e totul
tremuri de nerăbdare să vezi ce urmează
ea îşi dezlipeşte buzele din pleoapele tale
cântă touch my perfect body with your mind
respiraţia ei îţi răscoleşte fiecare fir de păr
propagă metafore din sinapsă în sinapsă
te laşi atins, cotropit, aprins, posedat

la miezul nopţii, dinţii Ariadnei rup sforile
şi te trezeşti lac de sudoare
ultima convulsie
te scutură de funingine pe drumul
până la tastatură
baţi literele poemului cu spaţii la întâmplare
ecranul se stinge înainte de ultimul cuvânt
of, nu ai salvat textul şi ai uitat pasaje întregi

zorile dezvelesc în geamuri
ieşirea din labirint
opreşti alarma ceasului deşteptător
te întorci în galeriile patului
and Suzanne takes you down
to her place near the river
părul ei miroase a portocale şi white tea
se ridică în genunchi şi îţi deşiră şarpele
de profundis

degete de vis îţi bat în piept repetat
[qed]

Inima dintotdeauna
Matrioşka

palmele mele sunt crestate
de ciulini criogenici
linia vieţii cârpită cu sânge congelat

dar această nouă Evă de zăpadă
a ajuns triumfătoare la al nouălea cer
cu voinţa dintr-o bucată

înăuntrul ei există o altă femeie
ghemuită în alta
la rândul ei, oţelită în alta, din alta

unghiile mele scormonesc gheaţa
din piept în piept
patruzeci şi două de straturi concentrice

maraton până la copila cu inimă
încă nestinsă
lava din miezul atâtor învingeri

Inima dintotdeauna
Nu plânge în zori

"The hell with my pride
let it fall like rain
from my eyes" - Keith Urban

trei dimineaţa
zorile şterg meticulos cerul
de stele expirate

noaptea îşi retrage
cârjele putrede din carnea
întunericului

m-am trezit din visul
unde îmi agăţam dorinţele
de ţărmul altui vis

pumnul realităţii
mi se afundă în plex

rigoarea se instalează la loc
în gânduri

nici o şansă acordată
copiilor din flăcări

improbabilă
lipsa de autocontrol

străzile explodează
am cioburi verzi în stomac
şi în sânge

marea liniştii se revarsă
din ochi

Inima dintotdeauna
Îşi aminteşte că oamenii de zăpadă

au părăsit lumea pentru câmpuri mai albe
unul câte unul s-au scufundat în viscole verzi

braţele mele prea fragile să le cuprindă ultima suflare
neavând suficient frig în inima de copil

nerăbdătoare să cresc mai repede şi să îi întâmpin
cu sânge rece precum cel al adulţilor

când se vor întoarce la mine
albind