n-am văzut niciodată
pietre plângând
ştiu doar sunete venind dinspre ziduri
ca din odaia mică în care
aştepta
să moară

şedeam pe trepte
cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii
sub ştergarul cusut de mână
ascultam cum se făcea piatră

tinereţea i se ridicase demult la cer
când în ocol a intrat văduvia
pentru tot restul ogrăzilor miruite
îngânat pe nas
în ziua când de la biserică
se-ntorcea cu mine de mână
şi cu apă vie

ce mai însemna o poartă a durerii
ştiam că e ultima
îi sfârtecase altcineva toate
cele câteva inimi
ea vindeca mâini picioare şi câteodată
suflete
ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri

timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir
la uscat
pe locul odăii am făcut grădină
cine-a ştiut că şi florile dor
ca atunci
în fereastra prispei
sub umbra viţei de vie
se leagănă faţa lui Dumnezeu
venit la întâmpinare