Anul se termină cu mine. Anul începe cu mine. Cum aş spune... Regele a murit, trăiască regele!
E o zi de muncă nouă şi oamenii par noi, deşi îi cunosc de mult. Cred că au o nouă atitudine. Mai relaxaţi, cu zâmbet înnoit, voluntar şi cu tradiţionalul... ştim cu toţii care este acela. Mă salută ca şi când aş fi aşezată pe un scaun important. Cu un aer degajat, convinşi că numai în felul acesta poate începe o lume mai bună. Este un fel de ritual în care preferăm tăcerea, cea care vine din adâncul fiinţei şi se manifestă în simple gesturi, în curajul ori sfiala din priviri. Eu afirm şi confirm naturaleţea lor, dintr-o mişcare subtilă.
Trecuţi prin filtrul începutului, cunoscuţii mei îşi iau soarta în serios. Adică, se apucă de lucrurile încă neterminate. Nu pot începe altceva atâta vreme cât sunt ciuntite înseşi faptele lor.
În aroma necunoscutului, ceva trebuie adulmecat.
Ordonez gânduri. Curăţ ultimele tare ale trecutului. Sorb o gură-două din lichidul acesta al zilei. Când eram copil, ieşeam în curtea abia ninsă, luam în căuş zăpada din fulgi nelipiţi care scrâşneau şi muşcam din ea ca dintr-un codru de pâine. Gustul ei iniţiatic nu aveam să-l mai simt niciodată.
Mi-amintesc, aseară eram prea singură. L-am căutat. Nu mi-a răspuns. M-am îngrijorat, dar până să aflu amănunte, i-am înlocuit lipsa cu câteva minute bune de lectură.
Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. A Cameliei. O primisem cadou anul trecut. O răsfoisem şi atunci, dar acum simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută.
Tangerine Tango.
O culoare? O atitudine? O semnificaţie? O dispoziţie? Aveam să aflu: o altă lume în trend. O alta!
Totul începe cu o „Dragoste târzie”, dar niciodată nu spune niciodată! Căci niciodată nu e târziu pentru dragoste:
„Apus de soare –
o portocală arzând
pervazul nopţii”, motto al poeziei tangerine tango, un motto al vieţii la culoarea zilei!
Tendinţe(le) Tangerine Tango reliefează un teren al senzaţiilor, o combinaţie de portocaliu, roşu, corai, ca şi predominantă a poeziilor incluse în acest capitol. Şi iată-le: „vânt”ul „oranj-roşiatic”, „pajiştea de foc”/ „Invocaţie”; „jetul portocaliu”, „argila roşie”, „cărămizile sângelui”, „coji de fructe roşii”/ „Argument”; „şalul oranj”, „cutia cu pantofi roşii”/ „Visul”, „un fulg roşu de soare uitat”, „grădinile cu mandarini”, „pigment de oxid de fier”/ „Remediu 2012” – mărturisesc faptul că mi-a plăcut această abundenţă de expresii vii, în ton cu orientările actuale. Poeta alege culori pasionale, cochetează cu ele şi le îmbracă, le poartă cu o anume eleganţă, păşeşte atent pe covorul roşu de cuvinte sau chiar aleargă, cu ţinută de atlet, în întâmpinarea cititorului. Tot ce o înconjoară, tot ce percepe, tot ce simte, ce trăieşte este tangerine tango. Până şi iubirea capătă această nuanţă ispititoare.
Există o „Definiţie” pentru „fructele pasiunii”: „... dacă vei muşca din carnea lor/, vei simţi o răcoare stranie, ascunsă în miezul de foc, / iar ea te va regenera.”.
Urme de Tangerine Tango aflu şi în „soarele mărţişor” din „Context” - o imagine care conferă, pe lângă feminitate, şi un aer de speranţă, de tradiţional românesc. O trimitere către mitic şi simbolic.
Interesant ca idee este că pe fundalul de portocaliu intens, aproape de roşu, Camelia Radu profilează adesea zăpezile, ca şi când ele ar scoate petele întregii lumi pe care aproape că numai în vis reuşeşte să o vadă undeva lângă perfecţiune: „mai bine rămâi în zăpadă,/ ca într-o minciună uşoară.”/ „Visul”. Obsesia pentru albul zăpezii contrastând cu roşiaticul oranj răzbeşte din mai multe poezii. Zăpada capătă valenţe distincte şi odată cu ea, poeta îşi salvează, pecetluieşte, cuminţeşte gândurile, fiinţa: zăpada care camuflează: „Între timp a venit iarna,/ acoperindu-i tatuajele şi semnele satanice”/ „Visul”, zăpada care îngrădeşte: „Durerea mea are chip de rutină.../ Zăpada a întemniţat-o între garduri/ cu vecini adormiţi, peste care creşte iarba/ şi urlă uitarea”/ „Lamentaţia”, zăpada care are propriile simţuri: „ce să mai spun despre gustul de zăpadă?/ Are sonor, pori fierbinţi prin care ozonul/ mă năpusteşte albastru” sau zăpada informaţional-culturală: „Fulgii de zăpadă sunt biblioteci/ de unicate, pe care le citeşti doar tu”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, zăpada care îndepărtează, înstrăinează: „zăpada uscată hârşâie sub tălpi străine,/ mă dezlipesc de mama, de casă,/ mă apropii de o planetă nouă.”/ „Exoplaneta”, zăpada care adăposteşte frumosul: „mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi/ au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,/”/ „Aproape oranj”.
Tangerine Tango este o stare de stări denumite prin chiar titlurile poeziilor: „Invocaţie”, „Vis(ul)”, „Lamentaţia”, „Remediu (2012)”, ori un soi de comunicare în exterior, o modalitate de ieşire din sine: „Argument”, „Definiţie”, „Context”, „Fereastra”, „Amurg în grădină” etc.
Camelia Radu trăieşte cumva istoric, se transpune în personajele altor vremi, se „reîncarnează”. Este plăpândă în lumea actuală, un Babilon upgradat: „Durerea mea este vânăt-albastră,/ o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit... Durerea mea se mişcă în voie, într-o cuşcă de stele,/ între sârme şi vise universale,/ pentru că azi, Babilonul este o imagine, / nu poate fi dărâmat.” / „Lamentaţia”.
„Atelier pentru design interior” prelungeşte visul „undeva, între nimic şi mâine”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, ca o încercare de a lucra la tencuirea sinelui şi de a zugrăvi încă o dată, de a redecora interiorul cu tot ceea ce conţine, cu lucruri de mult ştiute, după un stil nou, modern, captivant, cum, de exemplu, se sesizează în „Eva nouă”: „Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care/ mişcarea gurii mă năştea” sau în „Exoplaneta”: „Rămâne doar strachina de lut în care/ un bărbat singuratic/ şi-a pictat pasărea dimineţii/ la Horezu”.
Desluşim schimbări, ornamente de suflet, „obiecte” care se regăsesc nu neapărat fizic, ci mai degrabă intrinsec poetei, un design personal şi cu personalitate. Dar acestea au rădăcini adânci, mai către începuturile eului şi suportă transformări Tangerine Tango, din care nu lipseşte feminitatea şi idolul masculin, desigur. Aceste transformări sunt stări, o serie de trăiri care se disting în metafore şi sintagme caracteristice unei noi orientări, sunt, aş putea zice, micile alintări din viaţa văzută din perspectiva unei altfel de mode: „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”/ „Argument”, „dorinţelor le dă seminţe din plamă”/ „Întredeschis”, „ţin minte doar cum stăteam împreună/ pe un covor de lână subţire, / prin care nisipul îmi înţepa coapsele”/ „Definiţie”, „iau micul dejun în pat şi răsfoiesc/ jurnalele lui Einstein/ (Ce minunat este Internetul/ fără ieri, fără mâine)”/ „Context”. Cum ar fi putut să uite tocmai de Internet - acest moderator al tuturor, al tuturor curiozităţilor, influenţelor, cunoaşterii, informării, apropierii din distanţă a oamenilor! Şi iată ce revelaţie: „Îţi dai seama că zăpada este paradoxală/ şi seamănă cu Internetul? Îi trebuie/ doar un fir material cât o celulă/ pentru a umfla lumea în peisaje noi, în realităţi/ implacabile.”/ „Visul”. Alte stări sunt descrise subtil: „Durerea mea are chip de rutină,/ de resemnare, o cutie goală, luată de vânt”/ „Lamentaţia”, „Eu îmi trăiesc oboseala de azi/ este o certitudine mai confortabilă/ decât orice scaun/ pe care mă inviţi să stau”/ „Fără proptele”, şi aşa după cum spuneam, fiecărei trăiri, poeta îi găseşte un obiect din viaţă drept corespondent.
„Haute couture” este anunţat încă din primul capitol, în „Remediu 2012”: „Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,/ pentru haute couture trebuie să fii otrăvită/ până în adâncul lumii”. Intrăm deja în zona lucrăturilor fine, cele care ating, cele aproape intime: „Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute/ stau ca polenul prinse de gânduri”... „Călătorim împreună, unii în gândurile altora”/ „Aproape oranj”, într-o lume a dăruirii, a nevoii de desfătare mergând pe drumul cuvintelor ca pe drumul mătăsii. O redescoperire a unei lumi vechi aduse în prezent, prin adulmecare: „Nările mele erau năucite de mirosuri noi, din trecut:/ hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească, cerneală,/ mătase, levănţică, vin demisec, ceai chinezesc,/... / cobalt, acaju.”/ „Paznicul bibliotecii” – o dedicaţie de Ziua Mondială a poeziei, cum şi în „Fereastra”, pentru Nichita: „Între asfalt şi frunzele copacilor era o fereastră,/ puteai să o intitulezi „Peisaj cu bărbat blond fumând” ”.
Sigur, parte importantă a versurilor sale, centrul Tangerine Tango şi fără de care nu-şi poate explica mai bine sinele, nu-şi poate evalua şi nici etala stările, şiragul acela ca mătăniile: dorinţe, plăceri, năzbâtii, calmul, tăcerea... se manifestă cu aprindere doar în prezenţa lui, a bărbatului, sprijinul acestei căutări şi regăsiri în cuvinte Tangerine Tango: „aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută, / dar nu pot...”/ „Pe marginea apei”.
Uneori, poeta îşi comută rolul contrastelor. Acestea vorbesc, parcă, în locul ei, aduc expresivitate, nuanţare, clarificări: „Dârele bucuriilor m-au tatuat cu miresme/ încă mă înfăşoară/... Locuieşti în tăcere, acolo unde îmi ţin urmele/... eşti marginea unei lumi neliniştitoare”/ „Pe marginea apei”.
Starea de nostalgie apare frecvent în versurile Cameliei Radu, sparge graniţele sinelui. Se simte chiar o nevoie de a lăsa amprenta acestui interior care se doreşte reconstruit în linii moderne, la îndemâna celui care doreşte să viziteze, să achiziţioneze ori să locuiască în poezie, ca într-o casă de vacanţă: „Nu te-am mai văzut/ fumam, când ne-am întâlnit ultima oară./ Între timp,/ pereţii au sublimat în singurătate,/ au adus iarna pe care proiectez uneori,/ un film necunoscut”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, „Aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută,/ dar nu pot.../ atunci când clipesc, lăcrimezi tu şi văd/ o imagine suprapusă, cu tine prin mine odihnă,/ iar literele se albesc,/ devin dinţi de lapte în gura vieţii”/ „Pe marginea apei”. Lipsa celui drag este înlocuită abundent de gânduri, imagini şi amintiri savuroase, de dorinţa de înfruntare a distanţei şi înălţare la nivel de vis a acestora: „Ţi-am visat degetele de argint/ modelau încet, tocindu-se cu fiecare gest./ Treceai cu mâinile peste mijlocul fiecărei zile,/ lăsai urme fine în fiecare rid,/ realitatea devenea apus oprit.”/ „Tango”, „A fost nevoie să plec la capătul lumii/ să ascult vântul străin/ foşnetul copacilor cu frunze necunoscute/... A fost nevoie să plec,/ să am distanţa necesară vederii mele”/ „Urna cu vise”.
Remarc faptul că, dintre momentele zilei, autoarea preferă amurgul, încadrându-se şi el în Tangerine Tango, ca o „spuză roşie”, ca „neaua roşie de soare”/ „Amurg în grădină”. Dar, cu siguranţă nu poate trece peste ziuă, amiază, dimineaţă şi chiar peste noapte - văzută din „Lanuri de stele date în pârg” cum „se adâncea pe sub piele,/ o transfuzie mai puternică decât destinul,/ şi-mi căra în spate oraşul.”. Chiar şi „Poetul a murit, vă spun de la început,/ se lipise de paginile unui amurg./ Fără pulsaţiile recalcitrante, lumea s-a risipit,/ năucă./ Topite între migdali, răsar şi azi nimfe de nisip/ numai cântecul a rămas/ înghiţind portocala pe care ne plimbăm/ împărţind-o în meridiane.”/ „Nimfe”.
În „Prêt-à-Porter”, poeta agoniseşte, în primul rând, „umeraşe pentru haine”, pe care aşază în ordine „ipostazele vieţii”, printre care şi „Măştile singurătăţii”. Se îmbracă la întâmplare, adică îşi pune întâmplările pe ea şi pleacă, „bezmetic”, prin viaţă: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le potrivim/... să fim în trend, să corespundem”/ „umeraşe pentru haine”. Se pare că nu va putea fi vreodată în pas cu moda, timpul trece pe lângă ea prea repede şi multe dintre haine rămân în şifonier, nepurtate, deşi fiecare îşi aşteaptă rândul şi fiecare are dreptul să fie de folos în felul ei de haină, să îmbrace umanul, să-şi trăiască propria viaţă, ca şi omul. Poate că tocmai acest lucru îi dă de gândit poetei, să inverseze rolurile şi să reconsidere situaţia, să organizeze un alt şifonier de prêt-à-porter în care oamenii sunt umeraşele de pe care timpul îşi alege, de această dată, ipostazele: „pe altă bară/ din alt şifonier, mult mai mare şi mai întunecos/ suntem umeraşe pentru haine/ din care timpul îşi alege ipostazele”/ „umeraşe pentru haine”.
Un alt prêt-à-porter de actualitate este singurătatea. Ea se ia lesne prin copy-paste. Şi deţine mai multe măşti. Ar mai fi tricoul pentru flirt şi cel pentru gelozie: „tricoul tău flirtează, al meu este gelos” şi, bineînţeles, nişte „detalii oranj” à la mode: „un soare alb pe un cer portocaliu”, „năzuinţe/ răsucite în piatra de iacin a verii”, „ramurile unui fulg de nea”, „substanţe instabile, flăcările,/ doar o iluzie a timpului privit de prea aproape.” Se poate considera că uneori, însingurarea vine în favoarea poetei care detestă întâlnirile gălăgioase, aglomerate, unde ar fi silită să asculte alte poveşti de viaţă, uitând-o pe a sa, eul propriu, cu mult mai important./ „Cum să o refuz pe Carmen, de 8 martie”. În schimb, preferă desfătările, cum ar fi petrecerea doar cu sine a unei zile pe care o numeşte a sa şi care ar putea fi chiar oricare dintre zilele cele mai frumoase din viaţă: „Nu fac nimic altfel, astăzi este una dintre zilele mele/ pe care le iubeşti./ Dacă te-ai hotărât să ai una anume,/ în care să îţi fiu sărbătoare, voi şti/ că le vrei pe toate”/ „De ziua mea”.
În „Colecţii de toamnă”, ne reîntâlnim cu decoraţiuni, bijuterii, şi accesorii Tangerine Tango care evidenţiază libertatea simţurilor, evadarea din sine în conformitate cu „instinctele exprimate fugar”, o alunecare „în sensul de după sens”, o tornadă care nu mai poate fi oprită şi din cauza căreia „vom răstălmăci lumea/ făcând-o Dumnezeul miresmelor”, „un consens alchimic”, „minerale ascete, apă şi toleranţă, decădere,/ difuzând în aer arome amărui”, / „Tot ce aş vrea să văd” – poezie care încheie volumul şi totodată închide cercul către primul capitol, „Tendinţe”: „Se cască gura unei tendinţe oranj”, lucru care chiar mi se pare că rotunjeşte, întregeşte şi păstrează culoarea Tangerine Tango.
Poeta însăşi afirmă că: „Nu sunt nici înăuntru şi nici în afară/ - o interfaţă între două lumi, la fel de străine./ Locuiesc într-un gând de plecare, / un zvon al acestui loc atât de subţire.”/ „Exoplaneta”. Ea este doar un canal de comunicaţie. „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”!
Mă retrag şi eu din paginile de iacin cu acelaşi sentiment Tangerine Tango.

(13 ian. 2014)