Moartea are timpul de partea ei. Mereu. Așteaptă. Uneori se mai grăbește, așa din amuzament, nu din lipsă de ocupație. Are nevoie de... diversitate. Ca un holtei trecut de prima tinerețe, dar, în principiu, n-are de ce să se grăbească: are câștigul garantat. Ca într-o afacere cu statul: nu contează când incasezi banii, contează siguranța încasării lor. E adevărat, dacă aștepți prea mult dai faliment, dar în cazul ei așa ceva nu se poate întâmpla. Încă. Pe piața asta câștigă doar unul. Una, de fapt. Doar că, la un moment dat și afacerea asta, ca mai toate afacerile, va sucomba. Cum când? Foarte simplu: atunci când, din diverse motive, pe planeta asta nu va mai fi urmă de viață. Corect? Ce-o să se facă atunci? Poate se reprofilează. Spre re-creație. Cum ar fi asta? Foarte tare: să vezi moartea chinuindu-se să creeze viață. Până atunci însă mai e. Nu prea mult, e adevărat, dar tot mai e.

De aia zic: moartea are timp, viața nu. Asta mică se grăbește mereu. Aleargă, transpiră, se-ascunde, negociază, șmenuiește, se ia peste picior, mai cade, se ridică, molfăie, suduie, și-o trage pe la spate, se împopoțonează, filozofează, dar în special, știe. În permanență. Are coșmar după coșmar. Speră ca proasta, se face că plouă, nu se privește în oglindă, își dă în cărți și în temple, privește norii să vadă semne, mănâncă bio și merge pe jos. Degeaba. N-are timp asta mică.

De acord? V-am convins? Bineee, dar n-ați citit finalul! Nu e mult.

Moartea nu are timp. Viața are timp.