ninge de dimineață, aproape viscolește. e iarnă ca pe vremuri, când se schimba de ghete pe banca din curtea școlii și papucii se făceau albi până în clase. se spune că era frig și fetele purtau pantaloni pe sub uniformele bleumarin, iar băieții pulovere cu gât pe sub cămășile albastre. era iarna aceea ca acum sau poate că sunt mai multe ierni suprapuse, aceeași școală, aceiași papuci de schimb, aceiași profesori [...]

i s-a schimbat pielea, degetele i s-au adunat spre interiorul palmelor, de parcă ar ține mai strâns în mâini firele ariadnei. ninge ca în poveștile pe care mama nu i le-a citit niciodată, citea mereu aceeași și aceeași poveste, despre căluțul care zbura peste mări și țări, dar ea nu a știut că așa transforma visele în banale aripi albe. a contempla visul înseamnă a intra în posesia cheilor?

nu am mai scris demult o scrisoare simplă, începută cu dragul meu și inevitabila virgulă, inevitabilul spațiu între cuvântul dintâi și numele tatălui, între cuvintele cheie și toate numele. o scrisoare simplă, pe care să o îndoi atent și să o închid într-un plic lipit cu pelicanol și timbru cu zimți rupți din graba unui funcționar atins de rutina cotidianului. dar ce adresa mai ai tu, prietene, și ce îți va spune poștașul, domnule, aveți o scrisoare din românia sau poate o va arunca în cutia poștală, printre reclamele la coca cola și cronica ultimului film nominalizat la oscarul nefericirii...