Cu ce se ocupa precis Ionaș Târleanu, nu prea știau mulți. Fire închisă, niciodată nu intra în vorbă cu careva pe alte subiecte decât cele absolut banale. Și atunci, foarte, foarte scurt. Doar cu vecinii. Care vecini nu erau mai mulți decât trei, deoarece locuia într-un imobil cu numai patru apartamente. Pe ușa lui, alături de nume apărea scris și ”profesor doctor”. Unde era profesor, nimeni nu știa. După cum nimeni nu știa dacă era medic, ori avea diplomă de doctor în litere, economie sau filosofie. În fiecare dimineață, la șapte fără zece, un tip atletic, cam de 35 de ani, urca la etaj și suna, după care se îndreptau împreună, nu tocmai grăbiți, către mașina de fabricație străină având geamuri fumurii și luau loc pe bancheta din spate. Pe cel de la volan nu l-a văzut nimeni niciodată cum arată la față. De venit înapoi acasă, puteai să numeri pe degete de câte ori a făcut-o mai înainte de zece seara. Iar filmul acesta se derula astfel de ani buni de zile. Își petrecea tot timpul la biroul din cadrul Companiei X care avea un sediu luxos pe Victoriei 10. În antecameră nu stătea vreo secretară tânără și cu picioare lungi, ci chiar cel care venea să-l ia dimineața de acasă. Acuma trebuie spus că această Companie X nu era ea chiar o firmă comercială ca oricare alta din sutele de mii înscrise la Registrul Comerțului. Era o firmă de acoperire a Serviciului Special Y, iar toți cei care o deserveau erau ofițeri acoperiți. Cu tot felul de grade. După evenimentele de la 11 septembrie din America, rolul ei devenise unul cu totul și cu totul special. Managerul general Ionaș Târleanu era de fapt general de brigadă în cadrul SSY, șeful de cabinet era colonel, iar șoferul - plutonier-adjutant și deținător al centurii negre (la karate). Contabila șefă avea gradul de locotenent-colonel, iar casiera, mult mai tânără, era doar căpitan. Alți vreo nouă-zece ”salariați”, care butonau toată ziua la calculatoare, aveau, de asemenea, grade de ofițeri. Deși în general se mima destul de bine conduita dintr-o firmă normală, se mai scăpa, din când în când, câte un ”ordonați” sau ”am onoarea”. De ”să trăiți”, nici nu mai spunem, numai că această formulă nu bate tocmai tare la ochi. La un moment dat s-a plătit chiar și o amendă, asociată cu șpaga de rigoare, la Garda financiară. Prea insista un ”prostovan” pe o chestie de control încrucișat la partenerii firmei în discuție pe care el o percepea doar așa cum scria pe ușa de la intrare: societate de consultanță. De cum a văzut zece milioane de lei pentru amendă și trei sute de parai – șpagă, a pus botul pe loc și a plecat împușcat. Nu înainte de a consemna în procesul-verbal “amendă pentru neținerea «la zi» a registrului de casă, conform legii contabilității, zece milioane lei”. Managerul primea zilnic, sau la intervale regulate, anumiți ”colaboratori” ai firmei, cu care întârzia mai mult sau mai puțin în spatele ușilor capitonate. În mod cert, aceștia, cu toții, îi prezentau rapoarte asupra celor întâmplate în sferele lor de acțiune. Spre prânz, citea sinteze după presa autohtonă și străină (anumite ziare le citea pe de-a-ntregul, buche cu buche), studia buletinele agențiilor de știri, corobora date și informații, dădea și primea telefoane, după care el însuși întocmea un raport destinat factorilor-cheie din stat. În ultima parte a programului obișnuia să se înțepenească la televizor, trecând de pe un canal pe altul, timp în care bea două-trei sute mililitri de whisky. Familia – de fapt nevasta și o fetiță de vreo opt-nouă ani – și-o ținea într-o viluță cochetă ridicată la marginea orașului. Stăteau împreună doar la sfârșit de săptămână. Una cu alta, satisfacția lui în legătura cu munca zisă specială aproape că nu cunoaștea margini în ultimul timp. Deși n-o spunea (și nici nu lăsa să se vadă), uneori avea senzația de buric al pământului. I-o întărea faptul că avea informații importante la prima mână, despre care muritorii n-aveau să știe decât peste luni sau peste ani. Apoi, prin modul cum își alcătuia rapoartele, putea, într-o oarecare măsură, să manipuleze, să influențeze marile decizii. Paria cu sine (cu altcineva nici n-ar fi putut, îi era în joc funcția) pe câte o chestiune că va ieși cum spune el și jubila când se finaliza întocmai. Pe scurt, atât în plan profesional cât și familial, totul se derula conform proiectelor făcute de el cu două decenii în urmă ca student politehnist. De Dumnezeu și de Biserică aproape că uitase cu totul. Dar și de mamă și de tată, care, bătrâni de-acum, își duceau cu greu zilele într-un sătuc din Moldova. Acum ceva ani le-a dat câteva milioane bune să-și repare casa, dar, așa cum recunoștea adesea în sinea lui, era prea puțin în comparație cu ce au făcut ei pentru el. Faptul că puteau să-și ducă mica lor gospodărie și să se întrețină, chiar dacă asta presupunea eforturi mari pentru ei, îi conferea o anumită liniște. Și, cam demultișor, s-a culcat pe-o ureche în această privință. Însă n-a fost să dureze…