Când eram vodă la Moldova...
Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari.
Mihai Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-voievod

Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de țară, bun, iară bețiv. Be vin mai mult din oală roșă decât din pahar de cristal, scrie Niculce la letopiseț, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beția lui pre mulți îi da la armaș să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu știa, nici mai întreba; ci-i luase sama toți și, când orânduia ori pre cine la armaș ori la popreală, îi slobozea, căci știau că adăuza nimica nu era.
Și mahmuru fiind odată de sfântul Nicolae, Dabija-vodă vede ieșindu pe ușile împărătești, între lumini și cântări, pre sveti Nicolae aieve, în pieliță și oase, barbă albă, rotată, pre piept avându. Dendată vodă ploconitu-s-a la picioarele preacuviosului Nicolae.
-Sfânte Neculai, sfinte Neculai! Te-am cunoscut numaidecât! Aibi milă că păcătos îs. Multe răle făcut-am, iar viermii cei neadormiți au să mă mănânce.
-Ai cam chefăluit, așa-i?
-De amărât ce sunt, preasfinte.
-Și de ce ești amărât, Măria-Ta?
-De multe, preasfinte. Că urgisit-am pre mulți fără de știre, băut fiindu. Sunt eu hospodar al Țării Moldovii, da-s ca un ciolan ros: nimeni n-are trebuință de mine. Iar funia s-apropie de par și am sufletul încrâncenat, că trăit-am fără rost. Imi vine să mă pun în patru labe și să urlu.
-Ia și te încrede în Dumnezeu și mai lesne fi-va pentru tine.
-Am să mă încred, sfinte Neculai, am să mă încred! Da’ acum am o mare rugăciune la tine. Nu mă rog pentru de veci hodina sufletului meu și pentru păcatele cele înșirate pe răboj. Mă rog în genunchi să-mi mai dai o viață, ca s-o trăiesc cum trebuie în nevoințe și-n păcate mai puținele… că aman îmi place viața.
-Ehei, n-am eu căderea să-ți dau altă viață, zâmbi a râde sfinția sa.
-Dar cine, preasfinte? Că-n popi și arhierei n-am încredere. Îs cu slabă credință, lacomi și apucători, preasfinte.
-Cum așa? pufni sfinția sa.
-Apucă și de la bogat și de la sărac fără de nici o rușine. Și nu mai cunosc cele sfinte pentru care i-a îngăduit Dumnezeu în lume. Și fac câte unele ca acelea că pesemne și Domnului îi crapă obrazul de rușine. Se îndulcesc cu de toate, cu frupt în post, ba și cu muieri. Până și înalt preasfințitul mitropolit Ghervasie ține ascunsă o hanțușcă tânără, se zbenguie cu ea ș-o zgâlțâie cam de trei ori pe săptămână, cum îmi zic iscoadele domnești.
-Taci, satană! ți-ai băut mințile! zise mânios sfinția sa, stupindu și întorcându capul.. Ești clei, nu vezi? Nu mă cunoști? Sunt mitropolitul Ghervasie.
Atunci Dabija-vodă, în simțiri venindu-și, vede cu adevărat că era mitropolitul. Ș-a rămas ca o scroambă de ciubotă căscată.
-Ha-ha-ha! Chiar crezutu-m-ai, înalt preasfinte? Șuguit-am, că așa-mi plac mie porojăniile, zise vodă dând să se ridice și iarăși plăcintă căzându.
-Rămâne-ți-ar de cap, Istratie, cu șuguielile tale. Cât te mai rabdă pământul, că ți-o mers buhul ca de popă tuns, fi-ți-ar oala roșă de râs!
Și vodă, grămadă căzându, prinse a se jelui.
-Să mă ierți, Sfinția ta, că șuguit-am ca un om prostu. Nu știu ce mă apucă așa. Și cu băutura! Se ține scai de mine și pace bună! M-aș duce până la capătul pământului să scap de pacostea asta. Se vede că cel necurat mă muncește. Și când mă apucă, mă apucă, ce-mi poți face?
Ș-apăi după aceea o ținut el Dabija-vodă post o vreme întru ale vinului, da’ pe urmă gânditu-s-a că vinul e sângele Domnului, mai cu samă ceala porfiriu de la Pîhnești, unde ave’ el moșie. Ș-o început iar s-o țină așa, în spaima poloboacelor, până l-au mazilit. Iar după aceea letopisețu’ nu mai zice nimic de Istratie Dabija. De bună samă că binevoit-a Dumnezău a-l lua la Sine, ca să-l lumineze cu agheasmă și cu mir întru credința cea adevărată sau, mai știi, c-o vorbă bună și c-un pahar dulce, că fost-a om bun, milostiv și nelacom întru alte cele.

9.01.09