A venit la mine Iisus Hristos și mi-a cerut o cafea.
Una tare, zicea, că ar avea o noapte lungă și grea.
Noroc că nevastă-mea era medic și primea
Din când în când câte un pachet de Jacobs,
Astfel m-aș fi făcut de râs. Cum să Îl servești pe Hristos
Cu cafea ieftină cumpărată de la en-gros?
Îmi amintesc noaptea aceea. Părea un fel de sfârșit de lume.
Toți prietenii Lui se lepădaseră de al Său nume.
Unul ici, altul altundeva… Acum ca după 2000 de ani
Încă nu recunoșteau că au fugit, dar mărturiseau că le-a fost teamă.
Că au auzit cântatul cocoșului când Patru sau Pavel, sau Paul a fugit.
Erau ;I cei care aruncau vreascuri în focul ce fața lui Iisus lumina…
Rânduri, rânduri în raze s-au spart rănile care în dimineață
I s-au făcut Lui până la sânge de fiecare soldat pe față.
Acum, mă gândesc cât de tare am făcut acea cafea,
Că azi, după 2000 de ani și ceva despre Iisus tot se vorbește,
Ca și cum ieri ar fi fost printre noi și ne învăța
Cum se iartă aproapele și cum se iubește?!...
Comentarii
Sapphire -
Lucian, să știi că nu începe rău. Numai că pe parcurs, cam de pe la "Părea un fel de sfârșit de lume", poezia se pierde, devine alambicată. Mai mult, nu înțeleg deloc versul acesta: "Erau ;I cei care aruncau vreascuri în focul ce fața lui Iisus lumina"?!! (ca idee, în versul alb se folosește mai puțin inversiunea ca procedeu stilistic, sună cam artificial; prima parte tocmai de aceea e mai reușită). "Patru sau Pavel, sau Paul a fugit" e inutil și greoi spus. "Părea un fel de sfârșit de lume" nu merge. Și părea, și "un fel de" în același vers... Cred că ar merge ceva mai hătărât aici, mai simplu, dar puternic spus. "s-au spart rănile care în dimineață I s-au făcut Lui până la sânge de fiecare soldat pe față" - din nou, exprimare încărcată, inversiune care dă un efect nedorit, de artificial. Aș rescrie poezia aceasta, Lucian. Dă-i o șansă mai bună, are potențial, iar în ultimul timp am observat că ai început să te debarasezi și să ai o altă apropiere de poezie. Iar asta mă bucură, pentru că am urmărit evoluția ta aici de ceva vreme.
lucian -
sapphire, iti multumesc pentru revenire. parerile tale calculate si calde m/au ajutat sa inteleg si sa invat, dar, mai ales, m/au convins sa rescriu poemul. iata ce a iesit: Cafea divină A venit la mine Iisus Hristos și mi-a cerut o cafea. Una tare, zicea, că ar avea o noapte lungă și grea. Noroc că nevastă-mea era medic și primea Din când în când câte un pachet de Jacobs, Astfel m-aș fi făcut de râs. Cum să Îl servești pe Hristos Cu cafea ieftină cumpărată de la en-gros? Îmi amintesc noaptea aceea. Se aprinseseră luminile pe stradă. Niște câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă Nu recunoșteau că au fugit la cântatul cocoșului. Se exfoliau tălpile serii după fața pământului, Ca limbile focului după fața lui Iisus. Azi mă întreb, cât de tare a fost cafeaua aceea?! După atâta timp despre Iisus ne tot amintim ca și cum Ieri ar fi fost printre noi și ne povestea liniștit Multe, ca între prieteni, la o cafea.
lucian -
sau: Cafea divină A venit la mine Iisus Hristos și mi-a cerut o cafea. Una tare. Zicea că ar avea o noapte lungă și grea. Noroc că nevastă-mea era medic și primea, Din când în când, câte un pachet de Jacobs. Astfel m-aș fi făcut de râs. Cum să Îl servești pe Hristos Cu cafea ieftină cumpărată de la en-gros? Îmi amintesc noaptea aceea. Se aprinseseră lumini pe stradă. Niște câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă Nu recunoșteau că au fugit la cântatul cocoșului. Se exfoliau tălpile serii din coaja pământului, Limbile focului jucau pe fața lui Iisus. Azi mă întreb, cât de tare a fost cafeaua aceea?! După atât timp despre Iisus îmi amintesc Cum povestea liniștiți, ca unor prieteni, Servind cafeaua teologică.
Sapphire -
Lucian, nu ai idee câtă bucurie îmi aduce mie să văd că hermeneia e vie și că servește scopului pentru care a fost creată: să ajute membrilor care vor să crească. Ai prins destul de bine ideea criticii mele; mi se pare mai reușită ce-a de-a doua variantă postată (considerând prima cea postată inițial în pagină). Poate că aș mai lucra puțin la "Niște câini în călduri, acum, ca după 2000 de ani, încă Nu recunoșteau că au fugit la cântatul cocoșului.", aș încerca să elimin cuvintele care determină fără să aducă un plus de informație poetică, de ex, dacă îmi permiți, varianta mea ar fi mult mai scurtă, ceva de genul "Câini în călduri nu recunoșteau nici după 2000 de ani lepădarea" ; în același sens, în ultimul vers al poezie aș renunța la "multe", sună bine "ne povestea liniștit ca între prieteni la o cafea". Apropos, intenționat am lăsat fără punctuație. Dacă ai să încerci să mai renunți la cuvintele în plus, la câte unele din cele de legătură, cred că ești pregătit să încerci să renunți și la punctuație. Nu e musai, cred, dar eu am încercat asta cu poezia ta și pare mai puțin încărcată, lasă cititorul să alunece mai mult cu gândul, nu-l constrânge, ci, dimpotrivă, îl pune să gândească. Creierul uman recunoaște, în versul alb, punctuația acolo unde ar trebui să fie. Nu-i nevoie, ca în proză, să accentuezi totul, parcă se cere ceva mai multă libertate. În final, un sfat pe care îl poți urma sau nu: pune celelalte variante dedesubt. Nu arată nehotărâre, ci evoluție și lucru. Așa cum spunea Alma într-un comentariu cu ceva vreme în urmă: parcă prea mulți dintre noi am uitat vremurile în care se lucra la o poezie nopți la rând...
lucian -
Sapphire, iti multumesc iara pentru atentia ce o acorzi scrierilor mele. tin sa iti spun ca nu ma tem de greselile si de superficialitatea mea, ci, mai mult, ma bucur cand pot invata din propria stangacie. vreau, insa, cel mai mult, sa iti multumesc nespus pentru felul rabdator cu care imi explici taina scrierii poeziei.