Ning lacrime din cer, a disperare,
Strivite de îngheț, ca într-un teasc,
Ca-ntr-un colind, păgân, în care
Fecioare degerate nu mai nasc.

Serghei Esenin parcă reînvie,
Ningând din cerul vânăt, unde-i dus,
Și sângeră, rănit, prin poezie,
Roșind oceanul de zăpadă, rus.

Și caii albi, ce se desprind din cer,
Trag troica, goală ca o catedrală,
La mijloc, unul sângeră de ger,
Cei de pe margini sângeră de boală.

Se despletesc ninsori înlănțuite,
Troian de alb, morțesc și tragic fard,
Și sufletele noastre, desfrunzite,
Ca niște lumânări, în carne ard.

Poemul ne îngheață, sloi, pe buze,
Umflat și vânăt, ca un degerat,
E noaptea când fecioarele lehuze,
Adorm, la sân cu pruncul… avortat.

Dansăm cu fulgii-n cel din urmă bal,
Abandonându-ne în valsul morții,
Și troica nu mai are nici un cal…
S-au destrămat, pe rând, în gerul nopții.

Se desfrunzesc ninsorile în noi,
Ca-ntr-un colind, de plânset înecat,
Ne regăsim, într-un târziu, prea goi,
Uitând să mai plecăm în colindat.