Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia şi să fure Şarpele de Aramă pentru a-l aduce în Ţilimuni, unde fiecare îşi ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de aceeaşi crudă curiozitate, se amestecase în mulţime şi se lăsa pradă imaginaţiei fachirice care transforma, ca şi în mintea altora, iarmarocul într-un târg al ciudăţeniilor. Mai grav era că, aşa treaz cum era -de când plecase în călătorie, nu băuse nimic şi se ferea să comunice altfel decât prin semne- totul părea veridic.
Gândurile lui Amnăraş erau mai clare decât izvorul fecioarelor sălciilor, dar se simţea un umil avangardist al unei armate de rataţi în care, fiecare nu făcea decât să se mire de alţii. În cortul circului, împodobit cu scene din viaţa scamatorilor şi dresorilor de animale, urmărea dansul razelor pătrunzând prin micile tăieturi ale prelatei. Ca şi ceilalţi, aplauda haotic fără să ştie prea bine de ce. Nimeni nu era pe scenă, dar jocul luminilor pe nenumăratele cutii pictate părea regizat să dezvăluie succesiunea numerelor din programul anunţat afară, prin pâlnii uriaşe, de către coloşii-arlechin.
Tăcerea din culise arăta că artiştii sunt pregătiţi. Întârziau şi, unii dintre spectatori se întrebară dacă nu cumva singura farsă a spectacolului era lipsa artiştilor. Spectacolul începu, în sfârşit, cu mici scamatorii ale unui individ îmbrăcat într-o jumătate de frac tras peste o cămaşă de zale. Numerele sale nu prezentau vreun interes pentru publicul avid de noutăţi. Încerca să-i lumineze asupra modului de operare în diferitele trucuri.
În cort era prea cald. Se gândea la fântâna pescarilor, la ciuturile pline ochi cu apa care se prăpădea în iarba obraznică, crescută mândră şi grasă, în ciuda uscăciunii din jur.
Doar dresoarea şerpilor îi atrase atenţia.
„Straşnică femeie”, afirmau mirmidonii alcoolici. El aproba din cap în acord cu ei, tulburat de armonia în care se încadrau numeroasele defecte care o deosebeau de tot ceea ce considerase până atunci demn de admirat. Purta o bustieră din solzi mari de şarpe şi o fustiţă podoabă din petale de catifea suprapuse. Părea închipuită din două jumătăţi de femei, iar picioarele îi erau prea lungi. Pe umerii rotunzi şi goi erau tatuate soarele şi luna într-o continuă urmărire. Decolteul generos lăsa vederii jumătăţi din florile deschise ale sânilor. Mirosul aţâţător al trupului ei mângâia, într-o tonalitate joasă, nările fremătânde ale bărbaţilor până la ultimul rând, aprinzându-le dorinţa nebună de a o poseda. Nimic nu le părea mai firesc decât molatecul şi voluptosul dans cu pitonul, mângâindu-i pielea îmbălsămată. Puţinele forme rămase ascunse privirilor îi dădeau impresia de femeie inaccesibilă.
Urmă numărul de vânătoare care, pentru câteva minute, abătu atenţia mulţimii de la splendoarea trupului ei. Parcă fără veste, dintr-un coş de răchită ieşi lin, cercetând aerul cu limba, un şarpe veninos. Dresoarea îl prezentă doar pe numele ştiinţific cotrobăind plictisită într-o cuşcă minusculă plină cu şerpi. Ridică unul şi-l cercetă cu mulţumire felină declarând că nu-i găseşte cusururi. Dorea, era limpede, să câştige timp până când şarpele se târî până în mijlocul estradei pentru a fi văzut de toţi. Eliberarea şarpelui minuscul, însoţită de tăcere, alungă din sală câţiva spectatori care nu doreau să vadă oroarea. Dansului hipnotic al vânătorului şi supunerii neputincioase a minusculei victime, dresoarea le răspundea cu un ritual al jertfei. Încordarea domnea în cort. Jocul de lumini, continuând haotic, devenea sâcâitor. Muşcătura fatală, urmată de moartea chinuitor de înceată, părea ruptă din ritualul dresoarei. Scotea mereu alte obiecte de cult pentru a-l oficia. Aplaudatul nervos al unui spectator fu înăbuşit de tăcerea celorlalţi. Îngurgitarea meticuloasă descumpăni şi alţi spectatori care părăsiră învinşi circul. Spectacolul se încheiase; dresoarea o repetă de mai multe ori, dar mulţimea mai aştepta ceva.
-De aici, mergeţi singuri, anunţă Amnăraş cu jenă. Tot acolo vreau să ajung, dar trebuie să ne despărţim. Încerc o cale pavată de alţii. Voi rătăci pe un drum mai uşor, dar mai lung decât al vostru. Poate vă gândiţi că aţi rămas pe poteca sacrificiului, dar, de-l veţi găsi, vă va răsplăti strădania voastră. Pentru mine Irizia este femeia asta. Ea stăpâneşte şerpi pe care nu-i caut, dar sufletul ei, dacă este lipsit de hiclenie, mă va mântui de suferinţa pentru care căutam Şarpele de aramă .
În ochii celor doi distingea supărare şi urme de ironie. Nu spuneau nimic. Rămâneau fideli jurământului. Se agăţaseră din mers de coada căruţei trase de Pintenoaga şi-l priviră, zdruncinaţi la fiecare hop, cum sta sprijinit în
propria-i mirare. Se aşteptau să se răzgândească, dar el îşi găsi de treabă la strânsul cortului. Ar fi vrut să fie în interior şi să privească sfârşitul jocului de lumini la căderea pânzei peticite. Din acea clipă, viaţa lui va fi numai acolo, în interior.
Urmând drumul lui pustiu, Druţu nu văzu căruţa Mutului. Nici mirmidonii nu-l recunoscură, altfel l-ar fi ajutat să urce alături. Aveau aceiaşi ţintă.