Literatura este o formă de viaţă răcoroasă. Vine dintr-o cameră obscură cu un singur geam cu sticlă galbenă, unde timpul se suspendă.

*

În acea încăpere nu se putea trăi.
Mergeam pe furiş, deşi plantele care împânzeau ferestrele verandei mă fereau întotdeauna de voci din urmă. Trecerea se făcea ca un ritual al casei însăşi. Din camera plină de gesturi care lăsau urme prin aer trebuia să treci printr-o stare anume, să poţi merge mai departe. Era nevoie de un moment aproape incredibil ca încăperea să devină rotundă. Ca şi cum ai putea privi din orice colţ în acelaşi timp şi apoi să roteşti totul ca o ruletă. Atunci se făcea o cale. Uşa aproape că se deschidea singură şi nici măcar bastonul de oraş al bunicului nu mai schiţa vreo tresărire. Obiectele se făceau că nu văd. Nu mai aveam cum să rămân.
Nu am ştiut niciodată ce se întâmpla în lipsa mea şi cum de nu mă simţea nici bunica. Eram sigură că încremeneau toţi aşa.

Acolo nu a fost vreodată altfel decât întuneric difuz, cu spărturi prin care intrau frânturi de lucruri calde. Încăperea ştia când intram şi întredeschidea ochii.
Dulapul era tatăl iar comoda mama. Ei se iubeau mult - stăteau faţă în faţă. Eu îi înţelegeam. Comoda voia mereu să îi deschid sertarul de jos cu zahăr cubic şi să mă duc cu pumnii plini spre dulapul deschis. El foşnea din rochiile bunicii. Dantelele se deranjau dar florile râdeau şi mă mângâiau cu mătasea. Bunica trimitea mereu în rochiile ei mişcari blânde de femeie frumoasă, fără vârstă. Dulapul îmi dădea mărgele mari de chihlimbar sau perlate şi scârţâia ca liniile din palma bunicului. Pălăriile stăteau cu spatele - erau cele mai pretenţioase făpturi de pe acel tărâm.
Gura geamantanului din piele kaki se deschidea numai într-o anumită zi din an, când bunica o îndesa cu multe haine. Nu avea prea mult timp să-mi spună unde ne duceam. În restul anului gura stătea închisă.
În colţul cel mai îndepărtat învăţam să rup bucăţele din mine şi să nu mă doară uitându-mă la ele. Bradul era mereu verde şi trăia altfel decât noi. Beteala lui purta sângele luminos în toate părţile, doar am văzut.

Dar uneori mă cuprindea o tristeţe. Ştiam că era acolo o fiinţă ciudată pe care nu o puteam vedea dar care mă tot privea. Erau colţuri în care nu ajungeam, colţuri care se strângeau. În răcoarea aceea tot ce aveam prin buzunare începea să prindă viaţă şi să forfotească. Atunci îmi aminteam de ce venisem.
Încăperea îşi desfăcea o balama uriaşă. Îi bătea inima.
Un vitraliu galben ca mierea se întorcea cu faţa la mine şi îmi poruncea să stau jos. În spatele meu un cuier de blănuri încolăcite cu postavuri aspre mă păzea blând. Nu avea cum să-mi fie frică.
Pune aici să vedem tot ce ai.
Scoteam din buzunar micile mărunţişuri dragi şi vitraliul scurgea aur peste ele. Ele se topeau apoi în hieroglife indescifrabile pe care mă chinuiam să le citesc. Acea fericire se amesteca cu lava aurie şi totul se închidea.

*

Bunicul aprindea brusc veioza. Venea cu cartea aceea cu margini îngălbenite, cel mai bătrân lucru din cele sacre ale casei. Pe ea n-o găseam niciodată, fiindcă asculta doar de glasul lui. Dar avea grijă să-mi lase mereu lucruşoarele de buzunar când strânse grămadă, când împrăştiate cu bunăvoinţă în colţul de aur.