va fi iar ziua ta
şi-ntre noi e tăcere de smoală.
nu e strigăt să treacă.

mai încerc uneori,
când nesomnul mă strânge convulsiv în cearşafuri,
îţi mai scriu, ca şi cum
mi-aş face portretul pe un geam îngheţat.

îţi spun că în ultimii ani am adunat lucruri.
e şi ăsta un fel de a nu mă găsi.
am albit binişor, îmi slăbeşte vederea şi nu mai tresar
când oamenii pleacă, plutind
ca nişte bancnote culese de vânt.
tot nu ştiu să frământ cozonacul
şi nici fericirea nu-mi creşte.

dar visez.
intru în vise ca-ntr-o cursă de rafting,
mereu uit că nu pot să înot.
n-am copii nici acum
şi scriu cărţi inutile.
ele n-au dinţi de lapte, n-au colici,
n-au probleme cu şcoala ori dureri menstruale.
n-au nevoie de sfaturi,
nu aştept să mă sune şi să-ntrebe ce fac.

spune-mi, mamă, dacă ăsta e dor
ori un fel de-a te smulge din mine.