E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.
Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…
Se uită la el și se gândește că n-ar trebui să-l privească… Nu așa. N-ar trebui să vrea să simtă. Îl atinge neștiind dacă într-adevăr simte sau e doar melodramatică. Periodic îl aruncă din ea, apoi îl adună de pe străzi și îl reface. El nu știe, și nici nu va ști vreodată.
- Lights will guide you home, and ignite your bones, cântă melancolic în ton cu cd-ul. Ei i se pare patetic. Cd-ul… motivul pentru care se vedeau acum, pretext, motiv, cine știe. Dar melodia își lovește ținta în plin : ea zâmbește și zâmbește; el o privește din când în când și e atent la șoseua care duce către o adresă. A nimănui.
- And I will try to fix you… șoptește fiecare silabă.
În ea crește o teamă târzie. A uitat cum să se abandoneze, deși cândva știa, sunetul vine de undeva de jos, din întuneric.
E foarte târziu.
Ea privește pe geam, și nu, locul ei nu e acolo. Poate e doar teamă, s-au schimbat prea multe, o înghite destinația fără loc pe hartă. O înghite și el și se înghit reciproc, nu o dorește cu adevărat, așa cum nici ea nu-l dorește. Sunt prietenii perfecți, dar ca parteneri execrabili. Alt cuvânt nu găsește, și caută în ea resurse să mai reziste câteva minute, să zâmbească năucită la muzica ce îi unește. Îi aduce mereu melodii, i se lipesc ireversibil de artere, nici azi n-a reușit să le dezlipească, deși pe el l-a alungat din nou.
Tac evitând să se privească. Goliciunea stă pe marginea drumului făcând autostopul.
- Oprește.
O privește nedumerit.
- Oprește!..
Deschide portiera și iese trândind-o.
- Ce faci?!...strigă după ea, însă nu coboară.
- Plec!...
El tace.
- Pentru ultima dată!
Îi privește silueta fără urme până când aceasta dispare la colțul străzii, și i se strânge melodia de-a lungul aortei, se teme. Într-un sfârșit pornește către o adresă care se găsește pe toate hărțile. Acolo soția îl așteptă cu cina, dar fără cuțite pe masă, cu ochii înlăcrimați, însă fără batiste, cu privirea tristă, însă fără cuvinte. Iar el continuă să o caute, se regăsesc noaptea, ca după cincisprezece minute să se părăsească. Atunci ea pleacă, aleargă din nou în cercul care o aduce la el, și nu mai plânge de mult. Se iubesc îmbrăcați și mereu prea târziu.
Comentarii
Călin Sămărghiţan -
Din nou un text excelent. Eu unul sorb cu nesaț, de fiecare dată, din Crin. Se spune că aroma lui poa' să te-mbete. Aici aduce a Hesse, a starea din "Lupul se stepă". Procedeele stilistice ale Roxanei surpind de fiecare dată, parcă nu are limită, dar stilul, per ansamblu, e matur, bine conturat, solid, e inconfundabil deja.
Crin -
Are un ton diferit față de ce am postat până acum, si tot citindu-l si recitindu-l, pierdusem orice urmă de obiectivitate... Am avut unele îndoieli la postare, deci îți mulțumesc din nou de aprecieri. Cât despre Hesse, poate că aduce cu starea din "Lupul de stepă", dar să nu facem comparații că mă simt prost. :-)
Sapphire -
Crin, textul se salvează prin final și prin anumite procedee, asupra cărora îmi voi permite să revin. Nu știu însă dacă asta un final bun, care să ofere simplu niște chei, este suficient. Plusuri ale acestui text: căderile simple în introspecție. Naturalețea cu care se oferă spațiul intim al fiecărui personaj. Unde șchioapătă: în explicații. Prea multe. Prea vrei să le expui pe toate (și, pentru că în alte părți dai dovadă de o mare intuiție și lași cititorul să întrevadă, mă gândesc că este vina "începutului" unui alt ton, cum singură mărturisești): "De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea", "Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e"; "Se uită la el și se gândește că n-ar trebui să-l privească… Nu așa. N-ar trebui să vrea să simtă" (în schimb continuarea e bună, plesnește ca un bici) ș.a.m.d. Mai sunt: cuvinte repetate (teama), idei nesusținute de restul textului ("Sunt prietenii perfecți, dar ca parteneri execrabili" eu aș fi spus, din ce ne-ai povestit, "sunt amanții perfecți, dar parteneri execrabili" - folosindu-mă cu curaj de titlu - nu-i suficient că ne-ai spus că nu se doresc, tot ce-ai descris până în acel moment și după, co-dependența aceasta, nu au de-a face cu prietenia... sau cel puțin așa văd eu). All in all, e un text bun, mai merită însă periat la rece. Te urmăresc :-)
Călin Sămărghiţan -
Biancă de safir, eu zic totuși că ideea prieteni/parteneri e clară acolo, chiar asta vrea să spună, sunt prieteni dar nu amanți. Apoi, vorbești de exces de explicații. Eu nu le văd ca explicații, ci ca un tumult și torent și înghesuială de gânduri ce năpădesc plaja asta întinsă și colțuroasă dintre cei doi. Impresia de aglomerare ajută la efectul de redare a unei izbiri sentimentale în marginea unei iubiri interzise (imposibile?), ale cărei hotare cresc chiar din ei înșiși, chiar ei le zidesc, o iubire care se-mbracă cu cămașa strâmtă a prieteniei - și asta voit - o iubire care nu se conturează decât spiritual, cum spune titlul, iar prin asta sufletele lor cresc uriașe, iubindu-se printre amănunte grandioase ("n-ar trebui să vrea să simtă" - na! cum ieși de aici?, "o înghite destinația fără loc pe hartă", "caută resurse să mai reziste câteva minute", "i se lipesc ireversibil de artere", "cu cina, dar fără cuțite pe masă" ș.a.) Propoziția - sentință - finală e majestuoasă, dar poate conduce spre interpretări contrare. Mie nu-mi place "goliciunea stă pe marginea drumului...". E interesant spus, dar mi se pare ambiguă. În rest totul e clar, atât de clar că cei doi sunt zdrobiți sub povara prieteniei lor de graniță ...și nu rezistă decât cincisprezece minute.
Alexis -
Bună, Crin. Mă bucur să regăsesc textele tale. Îmi place mult prospețimea ideilor tale, faptul că narațiunea se construiește în jurul unei idei, ca o plantă agățătoare în jurul unui stâlp. Surprinzi momente, nu urmărești neapărat un fir epic prestabilit, mă regăsesc și eu în stilul ăsta și probabil de-asta îmi place atât de mult. Frumos introdusă repetiția lui "prea târziu", ca o expresie a regretului, a ireversibilității, și mai ales a faptului că cei doi sunt prizonierii propriilor vieți. Finalul aș zice că e ușor previzibil dar este atât de firesc redat, încât asta contează mai puțin. A, și btw, și Coldplay e mișto :)
Crin -
Bianca, mă bucur să te găsesc aici, și îți mulțumesc de comentariu. Poate că în primul paragraf am explicat prea mult. În paragrafele următoare am încercat să urmăresc un șir sinucigaș de gânduri pornite din iubire. Sinucigaș pentru că se întorc și o omoară, cred că asta e clar. Poate aici ai simțit că explic prea multe. Voiam să surprind aceste gânduri lovindu-se de realitate, de prezența lui, confuzia interioară, până la urmă, bătălia pentru control între sentiment și rațiune. "sunt amanții perfecți, dar parteneri execrabili" nu, nu merge. cailean a văzut foarte bine, ei sunt prieteni, nu iubiți; cum explică și titlul, sunt amați spirituali, atât, e condiție de care nu pot trece, și e tragedia lor. comentariul lui cailean e o radiografie foarte fidelă, mi se pare inutil să explic din nou. Bianca, te aștept oricând. cailean, îți mulțumesc din nou pentru explicație și atenție (nu pot să uit "etilist"-ul...) Legat de goliciunea de pe marginea drumului. Ideea era nevoia de libertate. Prin uciderea sentimentului, sau prin ruperea granițelor, scenariul care (voit, ai înțeles) nu se întâmplă. Cum am tot spus mai sus, tu ești un cititor foarte atent, dacă ai găsit ideea ambiguă, probabil că așa și e, dar, uite, mie îmi place. :)
Crin -
Alexis. bine-ai revenit pe textele mele! Zici că avem stiluri apropiate, să vedem atunci ce e la tine în pagină, ar trebui să-mi placă. Și zici că e previzibil sfârșitul, da, probabil că e... Nu mi-am propus un sfârșit șoc. Cât despre Coldplay... ar fi putut fi orice melodie, ideea era coincidența, dar îmi place și Coldplay. :) La buna citire.
Sapphire -
Călin, Roxana, cred eu că în proză se întâmplă altfel decât în poezie: personajele prind uneori propriul drum, independent de mecanica dorită de autor. Am să mă repet: o singură frază referitoare la lipsa reală a dorinței nu schimbă ceea ce, din restul textului, nu transpare. Poate că tu, Roxana, ai avut un fel de "plan", ai știut cum vrei să fie cei doi, dar mie când mi-ai spus "O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi. ", am eșuat în a vedea prietenia, afinitatea (și textul curge mai departe, și eu ziceam că bine, pe aceeași pantă a construcțiilor artificiale a unei relații, în lipsa realului, melodia, semnele căutate, fabricate, "coincidențele" lipsa comunicării reale etc etc etc. Greșesc eu? Nu am un scenariu când citesc, ci lucrez cu ceea ce-mi oferă autorul. Am spus că eu aș fi avut curaj să exploatez, ajunsă la punctul cu pricina (pe care eu îl consider unul de forță pentru textul tău), o altă latură a titlului, aș fi renunțat la ce-mi dorisem inițial de la personaje și aș fi mers pe ceea ce au devenit ele, de bună voie și nesilite de nimeni. Pe scurt, nu aș fi scris chestia cu lipsa dorinței, și proza ar fi curs altfel. Desigur că ți se pare absurd, că una ai vrut tu să spui, și alta îți sugerez eu, dar eu ți-am oferit argumentele textului, așa cum l-am citit eu, repet. Nu mă pot transpune în locul autorului când citesc proză, asta se face mai mult la poezie, cred eu. Restul obiecțiilor au fost și ele atât cât am considerat de argumentate, nu mai aglomerez subsolul... :-) Pe mine mă interesează mai binele în ceea ce scrii, pe tine? (ei, știu că-i retorică întrebarea mea... ) La bună citire.
Crin -
Bianca, privind primul paragraf: Afinitatea cred că e clară, Iar prietenia e acolo: ei se iubesc, se doresc, și se cunosc, deși o comunicare directă nu există, există una subterană, cu sensuri în spatele aparentelor banalități, într-un telefon târziu, într-un cd. Ei știu că odată atins idealul lor de iubire, ar ramâne fără culmi, în varf, dar într-un gol existențial : acum încotro? să ating un nou scop, ca apoi să pășesc într-un nou gol. Apoi, și dimensiunea materialului și prezentul îi împiedică. Astfel, stau încorsetați în propriile granițe impuse ca să se apere, atât de ce simt și crește nepermis în ei, cât și de acel punct al împlinirii. Pentru ei drumul e mai important decât succesul, pentru că drumul îi umple, le dă un sens; succesul îi aruncă în prăpastia unui nou orizont. Acum.. intelegi? Aceasta e mecanica personajelor mele. Poate e neclară, poate am scris stângaci, dar acesta era sensul. Prietenii perfecți: se cunosc, se acceptă, se respectă și respectă legătura dintre ei, de aceea organicul nu-și are locul, materialul îi sufocă, granițele, îi zdrobește realitatea, și fug; doar ca apoi să se regăsească, e un drum, un ciclu închis care dă sens unei vieți. Am explicat încă de la început "lipsa dorinței" pentru că voiam ca rațiunea lor de viață să se înțeleagă, să poată fi surprinsă tensiunea, și ca să am cu ce închide textul, pentru simetrie. Sugestia ta e bună, fiecare cititor are un unghi, nu vreau sa îl contrez, sau să îl resping, dar nu se potrivește ceea ce voiam eu să exprim. Într-adevăr, dacă elimin prima fraza, proza își schimbă fața, poate chiar și unele sensuri. Din punctul meu ar fi devenit inutil ambiguă. Îți mulțumesc din nou apreciei, și, zău, revino oricând ai o sugestie, chiar dacă nu ne înțelegem în unghiuri, stai, explică-mi, în final nu poate ieți decât bine. Și, evident că mă interesează să scriu cât mai bine! :)
Crin -
ieși* chiar..
vladimir -
Am reflectat asupra titlului cautand sa-l privesc prin ochii tai insa alaturarea unui termen ce implica existenta unei relatii nelegitime cu ideea de spiritual mi se pare putin cam fortata... nu-i neg ineditul (tocmai asta m-a pus pe ganduri) insa atata timp cat vorbim de spirit nu cred ca am putea sa ne punem problema ilegitimitatii. Apoi nu poti insela in gand sau intr-un atribut al persoanei fara ca situatia sa se rasfranga la nivelul carnii... atunci cand vorbim de patima ea se consuma mai intai in suflet si abia apoi in trup. Desigur ca imi poti pune pe tapet sensul originar al termenului de amant, acela de iubit si in acest caz ti-as da dreptate, dar n-ar mai functiona legatura cu spiritualul. Povestea ta pare structurata pe ideea conceptului de amor heroes si ce a fantasmei (Bruno sau Ficino au scris despre asta) dar are niste vicii care sunt mai mult de sugestie decat de intelegere... nu mai dau exemple pentru ca Sapphire a enumerat cateva dintre ele. "De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea"... aici este un prag cheie al textului si cred ca se simte nevoia sa reformulezi intr-un mod mai convingator... e ambiguu pentru ca se amesteca nevoia gnoseologica a fiintei umane de a se raporta la lume cu ideea de dorinta (care in acest caz nu e sinonima cu vrerea, cu vointa), amandoua conexate la un nedefinit "ceva ce nu poate" pus in consonanta cu verbul "a avea", posesiv prin excelenta. Inteleg temerea ca iubirea o data consumata sa lase loc golului dar raman la opinia ca in acest punct foarte important trebuie mai multa coerenta. Imi place modalitatea in care ai suprapus planurile (lasi impresia ca ceea ce povestesti e real apoi tot "castelul" acesta se muta doar in imaginatia ei, apoi imaginea se tulbura iarasi)... asta figureaza o lume crepusculara apropiata de starea de pre - visare. Mi se pare ca momentul cand ea are "iluminarea" fata de natura relatiei cu partenerul vine prea brusc... poate ca asa este ea o fiinta intuitiva dar asta contrasteaza cu analizele pe care tocmai le facuse cu putin timp inainte, a naibii de logice... poate ca e vorba de labilitate psihica, de modificarea iremediabila a conditiilor de raportare la el... oricum eu as fi lasat o pauza de respiratie acolo. Imi place finalul, are o nota tragica insa (o sa zici ca sunt carcotas) am impresia ca ambele personaje sunt un fel de masochisti ai simturilor... au nevoie unul de altul doar in masura in care isi trezesc senzatii, asta da dependenta si pariez ca daca vei face o continuare povestea nu va avea final fericit... macar unul dintre ei o sa moara de o supradoza de viata reala.
Crin -
Vladimir, asa e , din punct de vedere spiritual, nu se poate pune problema ilegitimitatii, spiritul nu are legi, este inselata doar asteptarea a unei sotii fara cutite pe masa. Recunosc, titlul poate fi acceptat doar daca denaturam sensul cuvantului „spirituala”, in el este inclusa patima interioara, dar delimiteaza lipsa a organicului. Sigur, fara aceasta precizare, daca analizam profund, titlul nu are sens, dar se intelege unde bate, si e atractiv. Legat de "De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea"... da, dorinta nu se refera la posesiune, voi incerca sa gasesc o formulare mai clara. Acum mi-e greu, trebuie sa ma distantez de text, sa iau aer. „Labilitate psihica”... m-am scuturat cititnd, suna aproape patologic. Eu nu as schimba, n-as vrea sa ofer respiratie, tocmai pentru ca e un contrast intre ratiunea initiala care ofera un anumit control si fuga, ea nu mai rezista. Iar finalul, sincera sa fiu, nu cred ca esti carcotas deloc, cred ca ai pus punctul pe „i” : „ambele personaje sunt un fel de masochisti ai simturilor...”, de fapt, de asta se tem, odata ajunsi in varf, sa nu mai simta. Cat despre o continuare, mai vad... Vladimir, sunt onorata de comentariul tau. Iti multumesc de critica... sa vedem ce iese.
Călin Sămărghiţan -
Am citit cu mare plăcere excelenta analiză psihologică a personajelor făcută de actaeon. Chiar profundă pentru o proză așa de scurtă, și, plină de miez, s-a dovedit a fi benefică. El disecă acolo ceva foarte sensibil: în ce măsură am putea atribui incoerența psihologică a personajelor unei eventuale inconsecvențe a atenției autorului? Spun asta, mai ales deoarece suntem aici ca la un fel de masă de lucru. Până la urmă să luăm personajele așa cum sunt ele: dacă ele consideră că înșală în gând, nu contează ce simt eu ca cititor. Etc. Pe de altă parte să nu uităm că poate unul dintre cele mai incoerente, a-logice, contradictorii sentimente e chiar iubirea. Ori aici personajele chiar asta dovedesc împleticindu-se în ambiguu, în "incongruențe", până la urmă în incertitudinea clarității propriilor sentimente. Ele se sustrag analizei și a lui Ficino, și a lui Platon și a oricui. Eu zic să acordăm scriitoarei credibilitate, și nu sincope de coerență în construirea personajului, (așa este el, personajul: inconscvent în propriile atitudini și sentimente). Un autor scrie și din instinct; nu-și conștientizează întotdeauna stilul, nu și-l cenzurează permanent, își simte personajul și și-l pune pe hârtie. Și poate că până la urmă acest instinct face diferența. Actaeon a mai surprins conflictul între "a fi" și "a avea". Interesant. E până la urmă drumul iubirii înseși, de la iubirea-posesie la iubirea-ființă, de la iubirea-consum (devoratoare) la iubirea-împlinire (întregitoare). Și cum tot Vladimir zice, evoluția viitoare a personajelor ar fi foarte interesantă, dar totodată și foarte pretențioasă pentru autoare.